Aeroportul Tegel din Berlin, unde aterizează cei mai mulţi pasageri în capitala celei mai mari puteri economice europene, este provincial şi demodat. Inagurarea Aeroportului Schönefeld, transformat într-un centru internaţional, a fost amânată mai mult de un an, din motive tehnice (prin care Germania îşi reconfirmă reputaţia de ţară eficientă). Însă, în ciuda griului şi frigului specifice lunii martie în Europa Centrală, Berlinul debordează de încredere. Mai mult ca niciodată, oraşul este în plină schimbare – bulversat, nu foarte frumos şi inundat de istorie.
Berlinul este un şantier în construcţie, care a reuşit să-şi remodeleze pozitiv multiplele valenţe ale trecutului. “Diversitatea distrusă: Berlinul între 1933 şi 1938” este tema unei expoziţii care marchează 80 de ani de la venirea lui Hitler la putere şi 75 de ani de la Noaptea de Cristal. La Deutsches Historisches Museum de pe Unter den Linden, o mulţime de elevi şi studenţi se înghesuie să vadă exponatele care evocă distrugerile săvârşite de un regim criminal, ale cărui urme – de la portavoci la uniforme şi arme – sunt afişate în scopuri educative.
Tinerii berlinezi nu-şi pot ignora originile. Totuşi, poate pentru că trecutul încă stăruie, ca un avertisment, vizibil fizic în topografia şi arhitectura actuală a oraşului – Berlinul surprinde prin simplitatea lui, prin modernitatea pe care o afişează (simbolizată de domul din sticlă al Parlamentului (Reichstag), conceput de arhitectul englez Norman Foster) şi prin intensitatea pe care le emană.
Această energie pozitivă a Berlinului contrastează destul de mult cu frumuseţea decadentă a Parisului, un oraş pe cale de a deveni muzeu. Desigur, dacă îţi permiţi să trăieşti acolo, Parisul e un loc nemaipomenit. Dar Berlinul este mai potrivit pentru muncă, chiar dacă e prost remunerată. Portarul care îmi cară bagajele în camera de hotel este de origine tunisiană. Este un berlinez fericit şi un german mândru. Şi, chiar cu un salariu mic, îşi poate creşte copiii la oraş.
Datorită preţurilor moderate la imobile, Berlinul nu a devenit, ca Parisul, un ghetou pentru bogătaşi. Spre deosebire de francezi, care sunt dezavantajaţi de creşterea preţurilor la locuinţe, puterea de cumpărare a germanilor este distribuită armonios şi, astfel, consumul domestic a contribuit la creşterea economică.
Energia pozitivă a Germaniei este, desigur, rezultatul succesului tradus în încredere în sine, iar cancelarul Angela Merkel întruchipează simplitatea şi puterea.
Merkel a trecut printr-o schimbare profundă de la momentul preluării puterii. În urmă cu cinci ani, nu emana autoritate atât de natural, aşa cum o face astăzi. Acum, ca şi Papa Francisc, Merkel este împăcată cu ea însăşi. A fost vreodată un preşedinte francez, de la Francois Mitterand încoace, care să colaboreze atât de bine cu un cancelar german? Dacă Franţa a luat locul Germaniei ca “bolnav al Europei”, acest lucru s-a întâmplat din motive politice, mai cu seamă datorită existenţei unei viziuni, a curajului şi puterii a celor de la nord de Rin, în contrast cu inerţia, slăbiciunea şi ezitările celor din sud.
Desigur, date fiind salariile excesiv de mici şi trendurile demografice negative, Germania va continua să se lupte cu dificultăţile. Dar a scoate în faţă aceste probleme, aşa cum fac unii francezi, înseamnă, pur şi simplu, să fugi de realitate. Demografia Germaniei nu poate fi o soluţie la şomajul tinerilor francezi, deşi cineva s-ar putea culca pe-o ureche cu un slogan de genul “Lor le lipsesc tinerii, iar tinerii noştri n-au locuri de muncă – ne potrivim la fix!”. Acest sentiment presupune, în mod iresponsabil, că timpul lucrează în favoarea Franţei, indiferent dacă implementează sau nu reforme structurale.
Actuala direcţie a Franţei reprezintă o mare sursă de îngrijorare pentru Germania, a cărei evoluţie ar trebui să fie un model de inspiraţie pentru Franţa – un exemplu de urmat, fără ca ţara să cadă în extrema auto-flagelării. Chiar şi dezbaterile din Franţa de astăzi privind modelul german amintesc de una din discuţiile de după înfrângerea Franţei în Războiul Franco-Prusac. În iunie 1871, după încheierea războiului, omul de stat francez Leon Gambetta a declarat: “Adversarii noştri au câştigat, pentru că şi-au adus de partea lor prevederea, disciplina şi ştiinţa.” După câte se pare, Germania şi-a însuşit aceste valori pentru totdeauna.
Diferenţa majoră dintre prezent şi momentul 1871 este că, acum, din cauza procesului de unificare la nivel european, se elimină posibilitatea războiului – chiar şi un război economic – între cele două state. Dimpotrivă, în oglinda Germaniei, francezii trebuie să-şi răspundă la câteva întrebări fundamentale: în ultimele decenii, şi-au ales francezii cei mai buni lideri şi au optat pentru cele mai potrivite politici?
Factorii de putere din Franţa nu încurajează modestia. În cea mai recentă lucrare a sa, “Days of Power” (Zilele puterii), fostul ministru al Agriculturii, Bruno le Maire, scrie condescendent despre clădirea care găzduieşte ministerul omonim danez din Copenhaga, pe care o compară cu o locuinţă ieftină. Cu prea mult fast, prea multe clădiri care încurcă şi lipsită de dinamism, Franţa contemporană ar putea şi ar trebui să înveţe mai multe de la Germania.
Dominique Moisi, profesor la Institutul de Studii Politice din Franţa (Sciences Po), este consilier la IFRI (Institutul Francez de Relaţii Internaţionale). În prezent, predă la King’s College, din Londra.
Copyright: Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org
