Articolul de faţă nu este despre ştirile din ultimele săptămâni, ci mai degrabă despre cele din ultimele secole. Pentru că îmi propun să vorbesc despre o obşte sătească, o formă de comunitate a cărei origine se pierde în începuturile epocii medievale. În aceste comunităţi, principala resursă economică – pădurea – este proprietatea indivizibilă a întregii comunităţi. O întâlnim mai ales în Vrancea, dar şi în Bucovina sau Banat, sub diferite denumiri (composesorate, păduri grănicereşti, comune politice). Şcoala românească de sociologie (îndeosebi prin Henri H. Stahl) a întreprins studii extinse asupra acestui fenomen. Am cunoscut o formă de organizare aproape identică în nordul Italiei – Regole di Spinale e Manez (atestată din 1249, dar cu origini mult mai vechi, după unele ipoteze chiar pre-romane), unde peisajul e, poate nu întâmplător, foarte asemănător cu cel vrâncean.
Cea pe care am vizitat-o recent este în satul Viişoara (numele vechi era Scătura Părosu) din Vrancea, pe Valea Putnei. Un sat în care ajungi cu greu, urcând în munte pe un drum forestier de peste zece kilometri. Toţi cei 600 de locuitori ai satului sunt de drept proprietari egali ai pădurii care se întinde pe 3.000 de hectare. Ei decid prin adunarea satului conducerea executivă, bugetul, felul în care va fi distribuit profitul. Fiecare primeşte lemn de foc şi o parte din lemnul rezultat din exploatare. Există reguli precise: cine îşi construieşte o casă primeşte 10 metri de lemn; cine îşi construieşte un grajd – 8 metri şi tot aşa. Orice nou-venit în comunitate devine de drept membru al obştii. Cel care pleacă îşi păstrează această calitate, dar nu mai primeşte beneficiile.
Conducerea obştii ţine în bună parte loc de primărie, căci satul aparţine de o comună (Vidra) cu sediul aflat tocmai în vale. De fapt, principalele lucrări comunitare sunt realizate din banii obştii: drumul din centrul comunei până în sat, repararea şcolii şi a bisericii. Alături de alte obşti din zonă, participă la cheltuielile spitalului din Vidra. Au construit şi o impunătoare „casă a obştii”, în care se ţin adunările generale, dar şi nunţile şi botezurile. Funcţionează aici o grădiniţă; există şi locuinţă pentru un medic şi un mic cabinet pentru consultaţii, dar, din păcate, acestea sunt goale. Paradoxurile administraţiei fac ca, deşi mai toate cheltuielile comunităţii sunt suportate de obşte, aceasta să plătească taxe locale către primărie.
Nu este o comunitate închisă. În afară de pădurea care e proprietate comună, oamenii mai deţin, individual, suprafeţe agricole; mulţi sunt angajaţi ai ocolului silvic (acesta administrează pădurea, pe baza unui contract încheiat cu obştea), alţii fac naveta. Ceea ce o deosebeşte de altele este sentimentul de apartenenţă la comunitate, care este din ce în ce mai puţin prezent în alte localităţi. Aici, oamenii chiar îşi definesc împreună obiectivele şi le realizează tot împreună. Cu alte cuvinte, obştea e un puternic generator de capital social.
Obştea este o întreprindere, a produs profit în toţi anii de la reînfiinţare, inclusiv în cei de criză. Asta, deşi 10% din suprafaţa pădurilor fac parte din Parcul Naţional Putna, cu regim de rezervaţie naturală; asta înseamnă că se plăteşte administrarea lor către ocolul silvic, dar există restricţii pentru exploatarea lemnului pentru care nu există compensare de la stat. Dar nu din asta trăiesc membrii săi. Rolul său principal este de a asigura lemnul de foc şi pentru construcţii.
Particularitatea acestei întreprinderi este aceea că, deşi funcţionează ca orice întreprindere din economia de piaţă, obiectivul său principal nu este producerea de profit. În măsura în care există, acesta este dirijat pentru asigurarea bunăstării membrilor comunităţii. Cu alte cuvinte, este o întreprindere socială. O formă de organizare arhaică, care corespunde unui principiu atât de actual.
Ministerul Muncii a lansat, în dezbatere publică, proiectul de lege privind economia socială. Cred că valabilitatea textului de lege ar trebui judecată din perspectiva adecvării la nevoile formelor de economie socială deja existente, cu viabilitate verificată de secole, iar obştea sătească este una dintre acestea.
Mircea Kivu este sociolog
