6.8 C
București
vineri, 1 martie 2024
AcasăSpecialObsesia controlului global

Obsesia controlului global

Aparent, scandalul interceptărilor secrete americane în ţările aliate şi prietene nu are de ce interesa pe români altfel decât ca o luare de puls la scară universală. „Uite ce se întâmplă la alţii, ce să ne mai mirăm de ce se petrece pe la noi?!”, ar putea exclama cetăţeanul din Carpaţi, dând din umeri nu fără o anume satisfacţie („Lasă să vadă şi ăia mari, care comandă ceea ce slugarnicii de la noi execută, cum e să fii pândit şi când mergi la toaletă!”). De fapt însă, interesul chestiunii depăşeşte şi problema suspiciunilor la vârf, între majusculii planetei, şi pe aceea a hegemonismului american, real ori prezumat.

Dezvăluirea lui Snowden cu privire la practicile Agenţiei americane pentru Securitatea Naţională (NSA) au înfăţişat lumii, în primul rând, o vulnerabilitate majoră chiar şi a celor mai sofisticate sisteme de informaţii. Dacă un singur om poate pune prestaţia unui întreg aparat secret în aşa o lumină – răsfrântă apoi asupra întregului stat ce patronează o asemenea operaţiune -, înseamnă că toate celelalte măsuri de secretizare sunt obsolete, insuficiente, precare. S-a văzut asta încă dinainte, de pe vremea când hackeri privaţi, anonimi, atacau din pur spirit „sportiv”, aşa cum alţii luptă să ajungă pe piuscurile celor mai înalţi munţi ai lumii, situri ultraprotejate şi cât se poate de discrete. O lovitură marcantă adusă sistemului actual de control electronic şi spionaj, ca şi cancelariilor diplomatice, a fost cea a lui Julian Assange şi a WikiLeaks. De pe atunci deja s-a dovedit că nu există formulă capabilă să elimine „scurgerile” de informaţii. Cu Snowden însă, care era un simplu colaborator, contractat de o firmă subiacentă sistemului, individul uman mai dă un brânci construcţiilor de schele tentaculare ce infiltrează tot mai mult şi mai acaparator viaţa oamenilor de pe mapamond. Chiar presupunând că în spatele discursului antisistem al tânărului spulberator de jocuri se ascunde o acţiune clasică de infiltrare şi de spionaj aidoma celor din vremea Războiului Rece, trebuie constatat că de astă dată impactul a fost mult mai mare decât în cazul acţiunii unor „cârtiţe” clasice. Le rămâne altora să aprecieze dacă impactul acţiunii de odinioară a soţilor Rosenberg în materie de dezvăluire a secretelor atomului către „inamic” au fost sau nu depăşite cu acest prilej. Dar importanţa militară a secretelor anilor 50 a fost cu siguranţă surclasată de darea în vileag a enormei suprafeţe şi a covârşitoarei importanţe a unora dintre cei supravegheaţi în viaţa politică a planetei (preşedintele Braziliei, cancelarul Merkel, preşedintele Hollande ş.a.).

Este limpede că, după acest scandal, serviciile secrete vor trebui să testeze alte metode de explorare şi control; unele unde, pe de o parte, tehnologia să devină şi mai puţin transparentă, şi mai invulnerabilă, iar pe de alta, sistemul controlului reciproc al lucrătorilor din domeniu să fie contrabalansat prin formule care să permită corecţii intraindividuale, înaintea defecţiunilor. Orizontul aşteptărilor s-a deplasat cu o viteză uriaşă, poate că implanturile cu microcipuri vor fi, în prima etapă a viitorului, calea pe care se va păşi.

Supravegherea marilor actori ai jocului global de către puterea unipolarităţii postcomuniste indică în mod clar la ce cotă de suspiciune şi de pândă cetăţenească s-a ajuns în lumea interconexiunilor actuale. S-ar spune că marele lux al momentului nu mai este averea sau gloria, ci păstrarea propriei intimităţi. Sub pretexte de tipul terorismului internaţional, al pericolului de atac inamic ori al anomiei sociale şi al răzmeriţelor drepturile individuale şi cetăţeneşti au diminuat mereu, din 11 septembrie 2001 încoace. În măsura în care România se dovedeşte un pion de o anume importanţă pentru controlul Mării Negre şi al zonei Europei de Sud-Est cine poate garanta că telefoanele decidenţilor României sunt ascultate numai de serviciile secrete interne? Las deoparte că asemenea practici poliţieneşti sunt permise numai în anumite condiţii ale legii, fiind admise numai pe seama anumitor instituţii ale statului, cu scopuri precise, în cazuri de suspiciune mai mult sau mai puţin bine documentate. În orice caz, cine poate garanta, în ţara noastră, că drepturile cetăţenilor sunt apărate de intruziunile venite din afară? Care instituţie a statului român? Putem fi siguri că aceste instituţii slujesc interesul public, când unele dintre ele nu raportează asupra activităţii lor nici uneia dintre puterile legitime active? În trecut, Securitatea română – care făcea poliţie politică şi disemina teroarea printre locuitorii României – a fost subordonată U.R.S.S., având de raportat fiecare pas şi chiar având de executat comenzi inspirate de Moscova. Este exclus ca astăzi serviciile secrete române să fie puse, prin tratate şi înţelegeri publice sau drapate de tăcere, în slujba altor maeştri ai jocurilor?

Dacă Franţa şi Germania au parte de un tratament de felul celui ieşit la suprafaţă din partea campioanei prin excelenţă a răspândirii democraţiei în lume, ce este realist să aştepte România în această privinţă? Cred că argumentul marginalităţii ei, al lipsei de importanţă în marile strategii ale momentului, nu poate sta în picioare. Deviza „Gândeşte global, acţionează local!” pare cât se poate de sugestivă în acest caz. Ea nu a fost inventată la Bucureşti şi nimic nu garantează că este aplicată, cum se vede, doar în afara arealului aliaţilor Washington-ului. Veştile despre tentativele marilor reţele de socializare de a cenzura şi limita câmpul de acţiune al posesorilor de cont – îngrădind, de pildă, convocările la mobilizări stradale rapide, suspendând temporar sau total conturi etc. – sunt menite să îngrijoreze, nu să dea speranţe nevoii de libertate şi de intimitate a inşilor umani. Iar parlamentele cu majorităţi disciplinate şi europarlamentarii care votează totul la grămadă, fie că ştiu, fie că nu ştiu despre ce este vorba, nu ne permit să visăm iresponsabil la viitorul nostru şi al copiilor noştri. Riscul de a le lăsa o lume mai rău alcătuită este major şi cât se poate de apropiat.

 

Cele mai citite

Teodosie, cu barbă, dar totuși ciuntit ca mitropolit

Ilustrație: Marian Avramescu Înalt prea ridicatul cu macaraua arhiepiscop al Tomisului, Teodosie, a ieșit de la ședința Sfântului Sinod al bărboșilor, încă prezentând păr...
Ultima oră
Pe aceeași temă