“Is China picking off individual EU members?” Dând acest titlu unei analize care avea ca punct de plecare noua relaţie pe care Ungaria visa să şi-o făurească cu China, EUobserver formula practic, acum un an şi patru luni, temerea majoră a Bruxelles-ului în raport cu strategia Beijing-ului: intrarea chinezilor pe piaţa comunitară, dar pe uşa din spate.
Caz-şcoală pentru modul excentric în care pot evolua lucrurile în contextul unei crize economice prelungite peste care se suprapune şi una identitară (de care Europa unită e greu de crezut că va scăpa vreodată), Ungaria a devenit sub Viktor Orban cel mai vulnerabil punct de pe harta de valori a UE, dar şi cea mai interesantă breşă pe care capitalul chinez a făcut-o în spaţiul comunitar.
Prin urmare, problema cea mare a Bruxelles-ului este aceea că Beijing-ul nu pare să fi traversat oceanul doar pentru a culege din ceea ce începuse să semene grădinarul rebel Orban, ci că va deschide în Europa Centrală şi de Est un mare aprozar cu care-i va ademeni pe micii producători din regiune.
Cum a evoluat între timp situaţia? În primul rând – amănunt surprins şi în analiza EUobserver – s-a dovedit că Ungaria, în sine, nu este mai interesantă pentru China decât ar fi, de pildă, un hectar de “pământ” pe Lună pentru cei care investesc milioane în agricultură.
Ca atare, jocul Chinei trebuie cântărit având pe masă viziunea de ansamblu, indiferent de ceea ce şi-au imaginat la un moment dat liderii politici de la Budapesta; sau de ceea ce ar putea crede în prezent omologii lor de la Bucureşti.
De precizat că în intervalul scurs de la analiza din EUobserver, în relaţia Bruxelles-Beijing, respectiv Bruxelles-Europa răsăriteană s-a mai trecut o linie roşie, pas produs în contextul întâlnirii şefilor de guverne din China şi ţările Europei Centrale şi de Est, care va avea loc între 25 şi 29 noiembrie în România.
Cu câteva zile înaintea evenimentului, Comisia le-a transmis celor 28 de state membre o circulară în care solicită, în esenţă, două lucruri: negocierile bilaterale să nu exceadă cadrul convenit la nivel comunitar, dat fiind faptul că Uniunea Europeană şi China au demarat discuţii (mai mult decât dificile) în direcţia unei cooperări aprofundate; ţările membre să informeze Comisia în cazul eventualelor acorduri pe care le semnează cu prima putere a Asiei.
Aşa cum se obişnuieşte cu mesajele tari, dar cu ambalaj discret, informaţia privind circulara a fost dublată de o declaraţie a unui oficial european, apărută pe surse în Financial Times şi menită să spulbere echivocul: „(participarea Chinei la summit-ul din România) are în mod cert aparenţa unei strategii <>, care pare calculată pentru a pune presiune pe Bruxelles într-o perioadă în care sunt în desfăşurare mai multe dispute comerciale”.
Să fie, deci, vorba de paranoia unor euro-conformişti sau întâlnirile de la Bucureşti ar putea marca nu doar consolidarea poziţiilor Chinei în Europa, din punct de vedere economic, ci şi deschiderea unor fronturi noi, pe flancuri?
Pentru a răspunde corect la întrebare, mai ales la ultima parte a ei, trebuie să cădem de acord asupra unui fapt istoric: în incursiunile lor, marile puteri (iar China este una din cele trei ale momentului, alături de SUA şi Rusia) nu s-au rezumat niciodată la ceea ce se putea tranzacţiona strict economic. Ele vin şi cu o tablă de valori, iar America şi Rusia sunt doar cele mai proaspete exemple.
Cum odată cu aderarea la NATO România şi-a definit pe deplin opţiunea, cât de posibilă şi oportună ar mai fi în contextul actual o redefinire? Există, până la urmă, asemenea intenţii?
Nu poţi să nu te-ntrebi.
China de azi duce o ofensivă dincolo de mări pe care doar viitorul ne va lămuri dacă o poate şi susţine, având în vedere tentativa de a se impune definitiv ca jucătorul numărul unu pe plan global.
Până atunci, prezentul ne oferă numeroase indicii. O Europă încă slăbită de criză, tot mai tensionată ideologic şi, oricum, suficient de divizată, dacă ne raportăm în primul rând la decalajele economice Est- Vest, Nord-Sud, nu poate fi tratată de China decât în termeni de oportunitate care apare o dată la un secol, poate mai mult.
Cu armele în Asia-Pacific (ceea ce a dus la redistribuirea trupelor americane în zonă şi, astfel, la crearea de spaţii în Europa) şi cu capitalul şi doctrina unui comunism “de piaţă”, “modernizat” şi optimizabil eventual după gusturile stângii de caviar, mutate pe Bătrânul continent, China trebuia, deci, să înceapă de undeva.
Estul şi parte din centrul continentului sunt cele mai tentante: au mare nevoie de investiţii, instabilitatea politică e mai probabilă decât stabilitatea, frustrările sunt de o diversitate rară şi decantate în veacuri, antagonismele de tipul vechea vs. noua Europă au un potenţial electoral ridicat.
În plus, cresc cotele nostalgiei după perioada comunistă, iar pe acest fond populaţiile ar accepta mult mai uşor scenariul unui comunism cu “faţă umană”. Însăşi maturitatea opiniei publice şi a presei din ţările fostului bloc socialist sunt elemente de care se poate profita.
Fiţi fără teamă, nu mă voi hazarda, nu voi trage concluzii gratuite şi nici nu practic anticipaţiile absurd de alarmiste.
Totuşi, având în vedre dinamica relaţiilor internaţionale, nu mi se pare logic ca Beijing-ul să nu încerce să fructifice oportunitatea numită Europa; după cum la fel de iraţional ar fi să te aştepţi ca, aterizând cu banii şi renumele într-un teritoriu în care toţi se bat să îi ofere găzduire, “cuceritorul” să-şi însuşească obiceiul băştinaşilor. Asta, apropos de valori.
Dacă ne referim la România, că o cunoaştem mai bine, aş pune accentul pe ceea ce va găsi premierul chinez Li Keqiang, când coloana sa oficială va porni din Otopeni spre Bucureşti.
Or, spre buna dispoziţie a înaltului oficial, China poate vedea în Guvernul României lui 2013 un interlocutor în primul rând flexibil (asta, legat de îngrijorările din subtextul circularei trimise zilele astea de Bruxelles). Flexibil însemnând, deci, că nu va reduce la bani, ci ar putea fi deschis şi pentru alte “importuri”. Este bine ştiut, iar personal subscriu, că orice ţară din lumea asta, inclusiv America, are nevoie de investiţiile şi de uriaşa piaţă chineză.
Ar fi infantil să credem altceva. Problema pe care o identific, însă, este aceea că Beijing-ul ar putea căuta în această parte mai slabă şi mai slăbită a Europei un izvor de legitimare a sistemului său politic, o sursă de umanizare imaginii de ţară, fiind totodată interesat, dar şi capabil, să pună în punga de cadouri broşuri care explică miracolul economic în termenii cei mai convenabili ideologic.
Iar ceea ce văd în România, astăzi, sunt un premier şi cel puţin 80% din masa partidelor parlamentare care au dat în ultima vreme semnale că ar fi dispuşi să absoarbă mai mult decât eventualele miliarde sub formă de credite, investiţii, promisiuni.
Este o axiomă, aceea că premierul Li Keqiang nu ar fi venit la Bucureşti (e prima vizită la asemenea nivel în ultimele aproape două decenii) doar pentru a le zâmbi câtorva omologi europeni; şi cu atât mai puţin ar fi bătut drumul doar pentru a-i da lui Victor Ponta ocazia să şi-l pună la reverul de prim-ministru conectat la marile cancelarii.
Din contră, şeful guvernului de la Beijing îşi va face intrarea într-o ţară pe care sentimentul comunist al fiinţei “made in China” a inspirat-o acum aproape 40 de ani să treacă la un nivel superior al absurdului sau, altfel spus, de la europenismul leninisto-stalinisto-hruşciovist, la asiatismul maoist.
Spun asta întrucât semnalele indică o disponibilitate crescută a politicienilor români de a nu se limita, în relaţia cu China, la chestiuni strict economice, ci de a accepta, eventual într-un cadru informal pentru a nu bate la ochi, un dialog viciat ideologic.
Terenul a fost pregătit în avans. Parlamentarii social-democraţi, de pildă, au desfăşurat pe parcursul acestui an o activitate intensă în materie de cunoaştere a realităţilor social-politice şi economice din China. Atât de aprofundată cunoaşterea, încât la revenirea în România au reuşit performanţa de a-şi sincroniza impresiile cu punctajul de pe agenda de comunicare a oricărui demnitar chinez.
Dar astea, să zicem, sunt mărunţişuri. Mult mai grăitor a fost turneul asiatic al premierului, din vară, când Victor Ponta, fără mandat de la şeful statului, a exprimat dorinţa României de a ridica relaţia cu China la nivelul maxim, cel de parteneriat strategic. Pentru a deveni realitate, asemenea amendări de substanţă a relaţiilor bilaterale necesită sincronizări complexe ale politicii externe naţionale cu cea a partenerilor-cheie, dar şi un tip de abordare care să te avantajeze în caz că s-ar intra în negocierile pe fond.
Or, pentru a înţelege cât de capabil e Victor Ponta de şah la înălţimi aiuritoare e suficientă pilda cărţilor jucate de Guvernul României cu Kazahstanul, pe datoria Rompetrol.
Are sau nu în vedere interesul naţional, cert este că Ponta vrea cu orice preţ să smulgă Chinei un mare semn de bunăvoinţă, iar în faţa unei asemenea perspective orice om lucid ar trebui să găsească în teamă cea mai raţională reacţie. Dacă Beijing-ul îi va şi oferi mizilicul pe care i-l cere de luni bune, fiţi siguri că preţul plătit de România va fi însemnat, căci când te ploconeşti dai randamente mici.
În goana pentru atingerea ţelului, social-democratul Ponta este, probabil, atras de injecţiile de capital pe care chinezii le-ar putea face într-o economie pe care Guvernul USL simte că o scapă de sub control; l-ar mai putea stimula megalomania cu care-şi evaluează propria persoană – tigru al Balcanilor, Tony Blair cu ascendenţă dacică; l-ar putea salva de situaţia în care va fi izolat de UE şi SUA, dată fiind agresivitatea cu care pune între paranteze ţesutul de principii pe care România şi l-a grefat la aderare; în fine, sunt sigur că tânărul socialist Victor Ponta a pornit în marşul spre Beijing şi din convingere, vibrând cu modelul de societate inspirat de comunismul chinez contemporan.
În definitiv, de ce nu ar putea da China o lovitură de graţie Uniunii Europene şi prin intermediul României, din moment ce cu Ungaria lucrurile nu s-au mişcat deloc rău? Nu doar că prezentul ţese tentaţii comune liderilor de la Bucureşti şi Budapesta, dar comparând trecutul lui Victor Ponta cu cel al lui Viktor Orban vom constata că, în teorie, premierul român are o predispoziţie infinit mai accentuată în a se rătăci pe drumul pe care Bruxelles-ul a plasat deja indicatoarele “sens interzis”.
În 1989, Viktor Orban a luat, public, atitudine împotriva masacrului din Piaţa Tienanmen. Apoi, în timpul primului său mandat de prim-ministru (1998-2002), s-a înâlnit cu Dalai Lama şi tot în acea perioadă s-a închis consulatul maghiar din Shanghai. Vrobim, deci, la Viktor Orban, de o răsucire cu 180 de grade care a avut de învins o inerţie mare.
Nu la fel stau lucrurile în cazul Ponta. Nu a avut niciodată atitudini ostile faţă de China, nici măcar pe drepturile omului; este socialist; a evoluat politic în partidul fondat de Ion Iliescu, u comunist pur-sânge, fost protejat al lui Ceauşeascu; ca premier şi ministru de Externe, mentorul său, Adrian Năstase, a fost mai tentat de Est decât de Vest; nu în ultimul rând, se arată tot mai atras de implicarea sa şi a partidului în toate, inclusiv în sport, iar fără un transplant rapid va fi devinitiv lipsit de orice apetit pentru transparenţă.
Demn de reţinut este şi faptul că Victor Ponta e membru în clubul internaţional al celor care romanţează poveştile de arme ale unor criminali precum Che Guevara. Ştiu, sunt destui cei care le găsesc diverse scuze purtătorilor de tricouri şi brouşuri cu chipul revoluţionarului mort în misiune. Dar eu cred că afinităţile de acest tip, oricât de puerile pot părea la prima vedere, lasă urme.
Luna trecută, a poposit în România chiar Mao, un satrap care încă primeşte tribună la noi, deşi suntem în 2013. Unde? Ei bine, la cel mai important eveniment al organizaţiei de tineret a partidului condus de premierul României – alegerea noului preşedinte. Căci da, numirea pe funcţie a deputatului Mihai Sturzu a avut pe fundal îndemnul omologului din Partidul Comunist Chinez, care şi-a impresionat audienţa citând frumos din Mao: “Lumea este a noastră, dar şi a voastră, tineretul reprezintă soarele de dimineaţă, de la ora 8 şi 9, şi sper să duceţi mai departe cauza creată de generaţiile mai în vârstă”.
Oricât ai conştientiza faptul că PSD este de stânga, îţi vine, totuşi, greu să accepţi că tinerii social-democraţi români se consideră colegi cu tinerii comunişti chinezi, încremeniţi la stadiul maximelor maoiste. De reţinut că Victor Ponta menţine în continuare o influenţă ridicată asupra pepinierei PSD, în calitate de, citez aproximativ, om care se poate mândri că a pus-o pe picioare.
Pe de altă parte, este nerealist să pierzi din vedere şi existenţa unei asemănări vizibile între ramurile de seniori ale Partidului Social Democrat şi Partidului Comunist Chinez. Lupta anti-corupţie este susţinută numai pe timpul luptelor interne pentru putere. Cazurile Bo Xilai şi Adrian Năstase vorbesc de la sine. Lucrurile nu stau diferit nici la Moscova, în partidul lui Vladimir Putin.
Şi totuşi, în România zilelor noastre spectrul politicenilor zeloşi în relaţia cu China (căci da, zelul acesta face totul suspect) este ceva mai larg.
Spuneam în prima parte a textului că partidele parlamentare par capabile să scoată din uz orice referinţă critică. Unii chiar şochează. Vasile Blaga, iunie, a.c.: „Am dorit să împărtăşim din experienţa vastă a Partidului Comunist Chinez, care îmi dau seama că este într-o permanentă reconstrucţie. Incredibil, dar colegii noştri chinezi, practic, şi asta mă bucură, împărtăşesc aceleaşi valori cu noi în tot ceea ce înseamnă construcţia unui partid, pornind de la necesitatea atragerii în partid a elitelor locale, pentru a da valoare organizaţiilor, cât şi a modului în care te raportezi la cetăţean”.
Într-adevăr, incredibil! Dar incredibilă este lejeritatea cu care liderul unui partid parlamentar, de dreapta, poate compara reformele din formaţiunea sa cu cele dintr-un partid comunist, fie el şi chinez.
Trecută pe ralanti după căderea Guvernului Ungureanu, domnii Blaga şi Ponta au convenit, probabil, reactivarea cooperării. Se apropie un nou moment important pentru ţară şi pentru Victor Ponta, personal, ca atare specialiştii români în butaforii politice au lucrat intens tot anul.
Reacţiile care vor apărea din săptămâna care urmează vor da măsura schimbărilor ce pot apărea.
Ar fi cu totul ironic ca, după ce Moscova şi-a maximizat beneficiile din lipsa unei adevărate politici energetice comune a UE, să se îmbogăţească acum Beijingul, folosindu-se de acelaşi levier care face vulnerabilă Europa unită: lipsa de coeziune.
Guvernul Ponta, cu privire la care Rusia recunoscaşte că are, în sfârşit, un interlocutor la Bucureşti, se pregăteşte de o nouă aventură. Va primi, oare, Bruxelles-ul, toate informaţiile pe care le-a solicitat?
