In fiecare seara la jurnale, lumea e impartita in doua. Pe de o parte, "scena politica" si alte scene. O piesa unde acum douazeci de ani jucau doar doi actori principali si o liota de figuranti. Acum, primii au plecat si au ramas ultimii. Care, ca sa atraga atentia, fac urat. Cel mai simplu e sa moara, daca nu macar sa se porcaiasca unii pe altii, eventual sa faca sex in afara cadrului legal, sa se bata. Poate se omoara totusi. Joaca aici oameni politici, oameni de fotbal, exista apoi cazurile sub-, supra-, peri- si ana-naturale care fac deliciul stirilor de la diferite ore 5. Exista apoi catastrofa, impersonala – catastrofa de weekend e cea mai buna pentru ca sparge non-evenimentul sfarsitului de saptamana. In fine. De cealalta parte, stau "oamenii". Oameni sunt si ceilalti, dar ei au parte de un nume sau macar de un calificativ: deputat, mijlocas, artist sau bolnavi de diverse boli. Ziaristi chiar. "Oamenii" sunt insa multimea descrisa ca neputincioasa. In fiecare seara, la televizor, oamenii nu mai stiu ce sa faca. Stau la cozi sau oricum asteapta, kafkian, ca intre scena si locul in care se afla sa se petreaca ceva. Nimic: scena, scena, restul, restul. Pentru jurnalisti, ei sunt o masa amorfa, decerebrata, saraca, nestiutoare care se revolta pasnic, eventual cu o disperare muribunda care mai cere inca o palma. Eu cred ca multimea asta e cea mai antidemocratica facatura a televiziunii romanesti. O imagine a sclavului cu care se identifica telespectatorii, linistiti ca oricum nu au ce sa LE faca. Celor de pe scena. Adica lasa, Dorele, tu oricum esti prost, uita-te tu la televizor ca sa-ti dai seama cat de prost ai fost, esti si o sa fii intotdeauna.
