În pofida multor apeluri în favoarea unui „nou atlanticism” sau a unui „nou pact transatlantic”, relaţia dintre SUA şi Europa rămâne captivă unor obiceiuri vechi. Una peste alta, realitatea de neeludat este că mai toate provocările majore cu care ne confruntăm se situează în afara relaţiei tradiţionale NATO, iar multe dintre ele se află în domenii în care optica americană şi cea europeană sunt de mult divergente.
Ar fi prea mult de aşteptat de la SUA şi Europa să fie pe aceeaşi lungime de undă în toate problemele globale, dar în multe dintre ele o convergenţă strategică pare atât posibilă, cât şi necesară. Putem include aici managementul sistemului global al finanţelor şi comerţului, preocuparea faţă de securitatea energetică şi schimbările climatice, precum şi redesenarea arhitecturii instituţiilor internaţionale care să se ocupe de aceste chestiuni.
Poate că era nevoie de criza economică globală pentru a obliga americanii şi europenii să-şi revitalizeze cooperarea. La început, FMI a fost tras pe dreapta, iar europenii, conduşi de prim-ministrul britanic Gordon Brown, au convocat o reuniune la vârf a G-20 pentru a discuta despre o nouă configuraţie a sistemului financiar, lăsând deoparte nu doar Fondul, ci şi G-7.
Această inţiativă, dar şi cele trei summituri G-20 care i-au urmat au reprezentat un început promiţător. Sub coordonarea europeană şi americană au fost luate mai multe măsuri pentru a întări supervizarea şi monitorizarea financiară prin FMI şi prin noul Consiliu de Stabilitate Financiară, care înlocuieşte fostul Forum de Stabilitate Financiară. Liderii G-20 au convenit să recapitalizeze FMI şi băncile regionale de dezvoltare printr-un pachet de măsuri impresionant, în valoare de un trilion de dolari, destinat asistenţei celor mai sărace state.
Următorul pas esenţial este integrarea şi mai accentuată a noilor puteri economice în sistemul global; puterea şi influenţa lor în ascensiune trebuie reflectată în FMI, Banca Mondială şi alte instituţii. Economiile emergente au o pondere de 30% din PIB-ul global, de 45% din volumul total de exporturi şi de 75% din rezervele valutare – şi totuşi puterile tradiţionale occidentale din OECD continuă să controleze 63,8% din totalul acţiunilor cu drept de vot din FMI, iar G-7 dispune singur de 43,7% din total.
Un început propice ar fi ca SUA şi Europa să renunţe la dreptul tradiţional de a desemna capii Băncii Mondiale şi FMI. Totodată, giganţilor economici în plină ascensiune, precum China şi India, ar trebui să li se aloce puteri de vot substanţial mai mari.
O formulă posibilă ar fi ca SUA să renunţe la poziţia lor de unică ţară cu drept de veto în schimbul acceptului UE de a-şi reduce ponderea combinată a voturilor până la acelaşi nivel cu cel al SUA. Boardul executiv al FMI ar trebui redus de la 24 la 20 de membri prin consolidarea reprezentării europene. Până în prezent însă, atât Europa, cât şi SUA au fost prea puţin dispuse să renunţe la poziţiile lor privilegiate. Criza financiară globală a contribuit şi la o criză tot mai accentuată a sistemului comerţului global. Guvernele au reacţionat la presiunile antiglobalizare prin adoptarea de politici mercantiliste. Acordurile comerciale la nivel bilateral şi regional au luat amploare, majoritatea dintre ele fiind de tipul înţelegerilor discriminatorii, pe care ordinea internaţională sub oblăduirea SUA era gândită să le prevină. Între timp, Runda pentru dezvoltare Doha riscă să devină primul eşec postbelic al unor negocieri comerciale multilaterale.
Cu toate promisiunile retorice de finalizare a Rundei Doha, nici SUA şi nici vreo altă putere economică nu au făcut prea mult pentru a mişca lucrurile. În SUA şi în alte zone ale lumii, Runda Doha a stârnit opoziţia la scară largă a lucrătorilor şi sindicatelor şi nu a suscitat decât un sprijin reţinut de la publicul mai larg.
Pe scurt, avem de-a face cu vechea poveste a unei largi distribuţii a beneficiilor în paralel cu o concentrare masivă a pierderilor, de obicei pe un sector sau deseori pe o regiune. Revitalizarea Rundei Doha va fi posibilă doar dacă opinia publică americană şi Congresul vor avea partea de beneficii mari, uşor de mediatizat, care să contrabalanseze opoziţia celor care vor fi afectaţi negativ.
Ar fi nevoie de o mişcare internaţională curajoasă pentru a depăşi poziţii bine înrădăcinate, iar asta implică un acord cu concesii substanţiale în domeniul agrar din partea SUA şi UE, în schimbul unor angajamente corespunzătoare ale Indiei, Braziliei, Chinei şi altor state de a-şi deschide pieţele pentru servicii şi produse agrare. Printr-o acţiune simultană a europenilor şi americanilor în favoarea unei „pieţe transatlantice extinse”, ar deveni automat mai atractivă pentru ambele părţi inclusiv o nouă iniţiativă comună în sectorul agrar, fiindcă ar avea ca scop reducerea barierelor suplimentare în calea comerţului transatlantic, neacoperite de Runda multilaterală.
O altă moştenire a sistemului internaţional învechit este faptul că Agenţia Internaţională pentru Energie nu include nici o ţară mare exportatoare de energie. SUA şi Europa ar trebui să preia iniţiativa de extindere a AIE pentru a cuprinde China, India, Rusia şi alte state non-OECD. Ar putea, de asemenea, ca o dată cu o Cartă a Energiei extinsă să promoveze şi un statut mai important al AIE: acela de forum al securităţii energetice, în cadrul căruia să negocieze furnizorii, consumatorii şi ţările de tranzit.
Lumea e pe punctul să treacă prin cea mai mare mutare a centrelor de putere şi influenţă gobală din ultimul secol. A gestiona această revoluţie tăcută implică nici mai mult, nici mai puţin decât un nou sistem internaţional, o revizuire radicală a instituţiilor existente şi a modelelor de a conduce afacerile globale. Sistemul internaţional existent, croit pentru lumea de la mijlocul secolului 20, nu se potriveşte noii agende globale, iar redistribuirea puterii de la Vest către Est nu va permite cel mai probabil ca noua ordine globală să fie gestionată de un condominiu SUA-Europa.
