Cum era de aşteptat, defectorul Sorin Frunzăverde a fost gratulat de fostul său şef de partid, vizibil posomorât, cu termenul de „trădător”. Aşa o fi, dar pe durata guvernării sale permanent urmărită de ghinioane Emil Boc nu a avut nimic de obiectat împotriva primirii unui număr impresionant de traseişti şi/sau defectori din toate cotloanele opoziţiei, afluenţa acestora fiind, de fapt, unul dintre puţinele motive de zâmbet ale fostului premier pe perioada mandatului său. PDL culege acum ceea ce a semănat: a girat o practică nocivă, iar acum simte pe pielea sa perniciozitatea acesteia o dată cu plecarea, cu surle şi trâmbiţe, a unuia dintre baronii săi locali în fruntea unui mare număr de primari. Raportarea lui Frunzăverde la exerciţiul puterii se demonstrează, fireşte, una profund nerealistă.
Retorica sa principială a lăsat şi ea mult de dorit – inclusiv din punct de vedere al logicii. A-şi motiva plecarea la o alianţă de stânga cu nevoia clădirii unei „drepte moderne” este o jignire adusă inteligenţei opiniei publice din România. Dacă vorbea mai pe şleau, impactul mesajului său ar fi fost categoric mai mare. Putea să explice că veterani de partid precum domnia sa au fost neglijaţi în ultimii ani, pe când defectorii sosiţi din PSD au ajuns rapid paraşutaţi în guvern. Sau că Traian Băsescu s-a folosit de maleabilul Boc ca de o trambulină pentru o serie de acrobaţii politice, printre care şi receptivitatea faţă de influenţe din exterior.
Până acum, Frunzăverde şi-a semnalat nemulţumirile mai mult ca oricare alt baron local al partidului, nescutindu-l nici pe Traian Băsescu de remarce acide. Setul de reforme al Monicăi Macovei vizând mai întâi justiţia şi ulterior propriul partid l-a lăsat mereu rece. S-a distanţat grabnic de măsurile de austeritate adoptate de Guvernul Boc în 2010, iar de atunci s-a numărat printre cei mai mari critici ai şefului de partid şi de guvern. Asemenea altor regiuni dezindustrializate, Caraş-Severin duce o lipsă acută de finanţare – în special după refuzul premierului Ungureanu de a mai aloca, aidoma lui Boc, bani din fondul de rezervă al primului-ministru pentru varii proiecte, mai mult sau mai puţin transparente, ale autorităţilor locale. Penuria este agravată, desigur, şi de incapacitatea statului de a creşte simţitor rata absorbţiei fondurilor europene pentru depăşirea interminabilei secete financiare.
Uşa trântită de noul premier în nasul liderilor PDL în condiţiile în care supravieţuirea guvernului depinde de voturile acestui partid va fi fost, cu mare probabilitate, picătura care a umplut paharul unor politicieni obişnuiţi să sifoneze bugetul statului fără milă într-un an electoral. Prin prisma politicianului neaoş, o cursă electorală fără „pomeni” consistente rămâne inimaginabilă – iar din punctul de vedere al pedeliştilor mai ales în condiţiile actualei conjuncturi deloc favorabile lor. Dar MRU s-a demonstrat complet necooperant în această chestiune, preferând să părăsească inopinat sala de şedinţă. Poziţia premierului, deşi absolut lăudabilă din punct de vedere etic, nu a fost însă şi ultradiplomatică – puţin mai multă indulgenţă faţă de partidul care îl susţine în locul unei impacienţe tipic băsesciene nu ar fi stricat.
În apărarea PDL merită amintit că o serie de politicieni din rândurile sale se străduiesc de ani buni să introducă un nou set de reguli politice în vederea transparentizării procesului de achiziţii publice. Dar eforturile vizând modificarea Constituţiei, reforma electorală sau consolidarea ANI pentru o monitorizare cât mai riguroasă a afacerilor elitei politico-economice au fost constant anihilate de opoziţie, cu sprijinul nemijlocit al UDMR şi, uneori, chiar şi al unor pedelişti nemulţumiţi de perspectiva renunţării la vechile metehne.
Sub Emil Boc, relaţia dintre conducerea centrală a partidului şi unele aripi locale s-a deteriorat vizibil. Dacă planul fostului premier de comasare a alegerilor locale şi parlamentare ar fi avut sorţi de izbândă, iar scrutinul ajungea organizat spre finele anului, acest clivaj putea fi, eventual, depăşit sau măcar gestionat ca atare. Dar Boc, deşi a ajuns între timp degrevat de povara premieratului, este astăzi complet paralizat. La ora actuală, par să lipsească până şi cele mai elementare pregătiri pentru dificilul test al localelor, anunţarea candidaţilor pentru cursa de la Bucureşti cu nici nouă săptămâni înainte de startul acesteia fiind de-a dreptul ridicolă. În condiţiile în care conducerea centrală fuge de responsabilitate în asemenea hal, revoltele locale sunt nu doar previzibile, ci şi cât se poate de fireşti.
Graţie lui Frunzăverde, Crin Antonescu a revenit în prim-planul scenei politice pentru scurt timp – indubitabil spre satisfacţia sa, dat fiind că leadershipul său este din ce în ce mai şifonat, ba din cauza propriilor gafe, ba ca urmare a criticilor pe care i le aduc o serie de activişti de partid. Este improbabil ca liderul PNL să-l fi întrebat pe arhimediatizatul defector dacă nu cumva aduce şi nişte probleme serioase în partid, deşi denunţarea „statului poliţienesc” de către fostul baron pedelist şi teama acestuia de interceptări telefonice ar fi trebuit să-i dea lui Antonescu serios de gândit. Nu m-ar mira defel ca „Antenele” dedicate prezervării moştenirii politice a lui Ion Iliescu – mai exact perpetuarea unui sistem politic pus complet în slujba celor care îl conduc – să demareze de mâine o amplă campanie dedicată denunţării „metodelor staliniste” curente, îndemnându-şi publicul să renunţe grabnic la utilizarea telefoanelor mobile şi/sau fixe. Iar sub conducerea lui Emil Boc, PDL pare, din păcate, incapabil să reziste unor asemenea asalturi, indiferent de derizoriul gunoiului cu care este bombardat.
Tom Gallagher este politolog
britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pier-dut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
