Bunul-simţ a fost un perdant timpuriu în bătălia aprinsă despre realitatea încălzirii globale produse de om. Timp de aproape 20 de ani, un grup de activişti a susţinut, în faţa oricăror dovezi aduse, că încălzirea globală a fost fabricată. Oponenţii lor, între timp, au exagerat impactul probabil al fenomenului şi, drept consecinţă, s-au fixat dogmatic asupra reducerilor drastice pe termen scurt ale carbonului ca unică soluţie, în ciuda dovezilor covârşitoare că asemenea tăieri ar fi foarte costisitoare şi teribil de ineficiente.
Această luptă ştiinţifică cu plăcinte, caracterizată de porecle copilăreşti, tactici josnice şi intransigenţă intelectuală de ambele părţi, nu numai că a lăsat publicul confuz şi speriat, dar a şi subminat eforturile organizaţiilor importante care lucrau pentru avansarea ştiinţei privind schimbarea climei. Aproape inevitabil, la summiturile internaţionale, de la Kyoto până la Copenhaga, guvernele au eşuat în desfăşurarea unor acţiuni relevante în problema încălzirii globale.
Din fericire, se pare că, în sfârşit, există un număr din ce în ce mai mare de oameni de ştiinţă, economişti şi politicieni influenţi care sprijină o abordare mai raţională a problemei.
Aşa cum am argumentat şi în cartea mea din 2007, „Cool it”, cel mai logic răspuns la încălzirea globală este să dezvoltăm tehnologii energetice alternative atât de ieftine, încât toată lumea să şi le permită. În linii mari, acest lucru necesită un impuls deliberat şi semnificativ în cheltuieli de cercetare şi dezvoltare. Bazându-mă pe studiile recente făcute de Isabel Galiana şi Chris Green, de la Universitatea Mcgill, susţin că cheltuielile totale vor fi în jur de 0,2% din PIB-ul global, adică de aproximativ 100 miliarde dolari pe an.
Evident, nici o soluţie la încălzirea globală nu va funcţiona peste noapte. Prin urmare, trebuie să ne concentrăm mai mult pe adaptarea la urmările încălzirii globale – spre exemplu, prin intensificarea eforturilor de a face faţă inundaţiilor interne şi efectului urban de „insulă încălzită”. În acelaşi timp, ar trebui să explorăm practicalitatea ingineriei climatice, de care este posibil să avem nevoie pentru a cumpăra mai mult timp, necesar unei tranziţii uşoare de la combustibilii fosili.
Recunoscând că ipoteza conform căreia schimbarea climatică a fost produsă de om este reală, dar argumentând că reducerile de carbon nu sunt răspunsul, se caută o cale de mijloc în dezbaterea încălzirii globale, ceea ce înseamnă atacul din ambele părţi. Pentru aşa-numiţii „alarmişti”, sublinierea a ceea ce este în neregulă cu reducerile drastice de carbon echivalează oarecum cu negarea realităţii schimbării climatice, în timp ce „contestatarii” îi dezaprobă vehement pe cei ce acceptă dovezile ştiinţifice care sprijină această problemă „mitică”.
Cu toate acestea, există semne încurajatoare că minoritatea vocilor raţionale în această dezbatere începe să primească atenţia pe care o merită. La jumătatea anului 2009, ca parte a unui proiect al Centrului de Consens din Copenhaga de a evalua diferite răspunsuri la încălzirea globală, Green şi Galiana au dezvoltat o analiză cost-beneficiu a cheltuielilor pentru cercetare şi dezvoltare a tehnologiilor ecologice.
Green, un partizan pe termen lung al răspunsului la încălzirea globală axat pe tehnologie, a demonstrat eficacitatea unei politici de investiţie guvernamentală în cercetare şi dezvoltare care vizează crearea de noi tehnologii cu emisii reduse de carbon, ceea ce face tehnologiile actuale mai ieftine şi eficiente şi extinde infrastructura bazată pe energie, precum reţelele inteligente. Aşa cum Green şi Galiana au observat, „nici o abordare a stabilizării climei nu va funcţiona fără o revoluţie tehnologică energetică”.
Alt academician care a susţinut un răspuns mai inteligent la încălzirea globală este Roger Pielke, de la Universitatea din Colorado, autorul unei cărţi recente despre încălzirea globală, „The climate fix”. Alături de Green, Pielke a fost unul dintre cei 14 academicieni remarcabili care au scris în februarie „Hartwell Paper”, un raport comandat de Academia de Studii Economice din Londra şi de Universitatea Oxford. Lucrarea a analizat dezvoltarea alternativelor la combustibilii fosili în aşa fel încât creşterea economică să nu facă ravagii ecologice şi recunoscându-se importanţa adaptării la schimbarea climatică.
În Statele Unite, am fost martorii unei dezvoltări promiţătoare în dezbaterea despre climă chiar luna trecută, când conservatorul Institutului american de antrepriză, liberalii de la instituţia Brookings şi Institutul Breakthrough, de centru, au făcut echipă pentru a publica un raport care chema la modernizarea sistemului energetic al Americii, cu scopul de a face energia ecologică mai ieftină.
Denumit „Puterea postpartizană”, raportul argumentează cuprinzător şi convingător că guvernul SUA ar trebui să investească în jur de 25 miliarde pe an, adică 0,2% din PIB-ul Americii, în achiziţii militare cu emisii reduse de carbon, în cercetare şi dezvoltare, dar şi într-o nouă reţea de centre universitare, pentru a crea o „revoluţie energetică”.
Această propunere sensibilă a fost ţinta „alarmiştilor” devotaţi şi a „contestatarilor”. Promiţător şi surprinzător însă, având în vedere starea oarecum toxică a politicii SUA, a atras susţinere la scară largă şi comentarii inteligente din partea multor analişti importanţi. Pe lângă intensificarea vocilor, noiembrie va fi luna unui film documentar bazat pe cartea mea, „Cool it”, lansată în SUA.
Este prea devreme să presupunem că politicienii ar putea face un real progres în implementarea politicilor cu adevărat eficiente în problema încălzirii globale. Având însă în vedere lipsa de bun-simţ din ultimii ani, simplul fapt că un cor mai mare de voci demne de luat în seamă se poate auzi acum mai bine nu este deloc miraculos.
