Anuntata maree albastra care urma sa inece intreaga stanga socialista franceza, izolata pe un promontoriu doctrinar fara perspectiva, nu a fost chiar atat de devastatoare. Dupa alegerile prezidentiale, jocurile pareau facute. Totul urma sa mearga la dreapta. Ingineria constitutionala elaborata acum 49 de ani de generalul de Gaulle da inca rezultate. Dar, daca mecanismul constitutional merge ca uns, politica nu este la fel de previzibila. Ambiguitatea dreptei franceze din ultimii sapte ani, jocul sau la off-side cu extremismul, fortarea limitelor democratiei, liberalismul economic au adus doua victorii consecutive la legislative. si cum in sport doar rezultatul conteaza, iar politica a devenit din ce in ce mai "sportiva", faptul in sine este remarcabil. Din 1978, cand presedinte era totusi un liberal, Valéry Gicard d’Estaing, nu s-a mai intamplat ceva asemanator.
Intreruperea ciclului alternantelor succesive la guvernare demonstreaza nu atat schimbarea electoratului, chiar daca acesta s-a transformat sub efectul noilor media, cat mai ales rolul regulilor formale in constructia unei majoritati puternice. Alegerile legislative desfasurate consecutiv alegerilor prezidentiale, anticipate pana in 2002 (precum in 1981 sau 1988), apoi cvasisimultane, au dat presedintilor francezi majoritatea parlamentara necesara implementarii programului politic. Asa ca victoria dreptei era previzibila. Cvasisimultaneitatea alegerilor prezidentiale si parlamentare cumulata cu scrutinul majoritar absolut favorizeaza aparitia majoritatii prezidentiale. Ceea ce nu putea fi prevazut era dimensiunea acesteia.
Pentru a obtine cea mai mare majoritate din istoria Republici a V-a, dreapta prezidentiala a pornit o ofensiva fara precedent impotriva stangii. Pozand in reunificatorul francezilor dincolo de clivajele clasice, Sarkozy a incercat sa atraga electoratul de stanga prin atragerea unor lideri socialisti in guvernul Fillon, dupa ce in campania pentru prezidentiale captase electoratul de extrema dreapta. In goana dupa majoritate, dreapta franceza nu s-a impiedicat in stereotipuri. Practicand un joc ambiguu, cochetand cu temele extremei drepte, punandu-l pe Bernard Kouchner ministru de externe, neogaullistii au castigat din nou majoritatea. Dar, cand in loc de cele aproximativ 140-180 de mandate cate acordau sondajele de opinie socialistilor, acestia au castigat impreuna cu aliatii 212, iar stanga a ajuns la un total de 229 de mandate, victoria dreptei nu mai e chiar atat de evidenta. Luna de miere a lui Sarkozy cu puterea nu a durat decat sase saptamani. si, daca francezii i-au dat majoritatea ceruta, au si transmis un avertisment clar: prea multa putere strica.
Comentatorii politici francezi, dupa ce imediat dupa 6 mai devenisera critici ai stangii nereformabile, au fost surprinsi de rezultatul celui de-al doilea tur. Critica coabitarii, prezentata ca un regim impur, lipsit de coerenta, cauza a intarzierii reformelor in Franta, isi facuse efectul. Sondajele de opinie anuntau "tsunami la dreapta". Dar electoratul francez a dovedit o sensibilitate democratica pe care specialistii au neglijat-o. A dat guvernului o majoritate suficienta si opozitiei de stanga o reprezentare parlamentara mai importanta decat la alegerile legislative din 2002. In acest sens, victoria unei politiciene aproape necunoscute, Michèle Delaunay, asupra lui Alain Juppé, fost prim-ministru si al doilea om al guvernului Fillon, ramane cel mai spectaculos moment al scrutinului.
In final dreapta sarkozista a obtinut 60% din mandate, iar stanga 40%. In aceasta confruntare intre giganti experimentul centrist al lui Bayrou, care realizase un scor excelent la primul tur al prezidentialelor, nu a reusit sa fisureze bipolarizarea scenei politice franceze. Cu doar 3 mandate, fata de 22 ale fostilor sai colegi care au basculat la sarkozisti, pentru Miscarea Democratica a lui Bayrou incepe traversarea desertului.
Insa, daca stanga a supravietuit scrutinului din 17 iunie, reforma socialismului nu va putea fi oprita. Infranti, dar nu striviti, socialistii francezi pot incepe reforma propriului camp cu mai multa relaxare. Dar nu prea multa, caci anul viitor urmeaza o alta confruntare electorala, alegerile municipale.
Cristian Pirvulescu este analist politic si profesor la SNSPA
