În weekendul care tocmai a trecut s-au anunţat rezultatele luptei pentru şefia Partidului Laburist din Marea Britanie. Cei doi favoriţi erau fraţi: David Miliband şi Ed Miliband. A câştigat fratele mai mic, spre surpriza generală.
Diferenţa a fost în jur de 1% din cele câteva sute de mii de voturi. Din 1980, Partidul Laburist ţine alegeri în care votează parlamentarii şi europarlamentarii partidului (o treime din ponderea votului), membrii individuali ai partidului (altă treime) şi membrii organizaţiilor afiliate partidului mai ales sindicate. Acest sistem a fost adoptat atunci ca o modalitate de a reduce puterea sindicatelor asupra partidului, fapt care a făcut posibilă schimbarea de direcţie către New Labour (Noul Laburism) al lui Tony Blair şi accederea la putere. Şi iată că acum o dramă fraternă se combină cu una politică: fratele mai mare, David, a câştigat voturile parlamentarilor şi membrilor de partid, dar a fost depăşit de cel mai mic, Ed, prin voturile membrilor de sindicat. Câteva cuvinte despre cei doi fraţi, pentru a înţelege tensiunea situaţiei. David a fost de ani buni o stea a Partidului Laburist. Excepţional orator, un bun ministru de Externe sub Blair şi apoi sub Brown, era considerat de ani buni liderul viitor. I-a dezamăgit pe mulţi atunci când s-a retras Tony Blair şi a refuzat să-l înfrunte pe Gordon Brown pentru şefia partidului, care aducea cu sine atunci şi postul de prim-ministru.
Apoi, pe timpul mandatului nepopular al lui Brown, presa îl îndemna să-l provoace şi să-l înlocuiască, puţini îndoindu-se atunci că ar fi avut şanse. Din loialitate sau din calcul politic, David Miliband a refuzat chiar şi când un apropiat al său a demisionat din guvern pentru a provoca o criză ce i-ar fi putut deschide calea. A refuzat şi pace. Aşa cum a refuzat şi postul de ministru de Externe al Uniunii Europene atunci când Marea Britanie a obţinut poziţia la negocieri. Ar fi dat poziţiei ceva mai multă substanţă decât Lady Ashton, dar David a spus că vrea să fie liderul laburiştilor. Dar în politică şansele se răzbună. Brown a pierdut alegerile şi s-a retras din fruntea partidului. La acel moment părea că alegerea lui David Miliband e o simplă formalitate. Aşa că anunţul fratelui mai mic, Ed, că va candida a produs rumoare. Ed a fost mereu în umbra lui David. Are o carieră aproape identică: a mers la aceeaşi şcoală ca David, a fost la aceeaşi universitate ca David (Oxford), ba chiar la acelaşi colegiu de la Oxford. David a devenit consilier al lui Tony Blair, Ed a devenit consilier al lui Gordon Brown, iar cei doi fraţi încercau să-şi împace şefii când cei doi se certau.
David a devenit parlamentar, apoi Ed a devenit parlamentar. David a devenit ministru de Externe, apoi Ed a devenit ministru al Energiei. Oricum o iei, mulţi ani Ed a fost mai întâi fratele mai mic al lui David şi abia în al doilea rând un politician de sine stătător. Iar când David părea că are deschisă calea spre victorie, mezinul a intrat şi el în cursă. De aici începe drama politico-fraternă. David a fost mereu văzut ca urmaşul lui Blair. A refuzat să critice de pe poziţii populiste tăierile bugetare făcute de guvernul conservator-liberal. A refuzat să sprijine sindicatele care se pregătesc de greve pentru a stopa respectivele tăieri bugetare. În fine, David a refuzat să se dezică de Noul Laburism. Asta, în timp ce Ed a declarat moştenirea lui Blair defunctă şi s-a aliat cu sindicatele. Şi a câştigat. Este primul lider al partidului ales după sistemul creat în 1980 care câştigă şefia fără a avea majoritatea voturilor membrilor de partid, ceea ce îl face vulnerabil la acuzaţia că sindicatele l-au adus la putere. Acuzaţia bazată pe voturi: David a câştigat voturile membrilor simpli ai partidului, pe când Ed l-a devansat cu cele de la sindicate. Partea proastă pentru laburişti este că David e mai popular la nivelul electoratului general decât fratele său.
Presa britanică a început deja să-l atace pe Ed ca fiind păpuşa sindicatelor, iar porecla Red Ed (Ed cel Roşu) a început deja să se lipească de imaginea sa. Conservatorii marşează pe această etichetă, iar vestea alegerii lui Ed e una foarte bună pentru premierul conservator, David Cameron. Aliat cu liberalii de centru, Cameron stătea cu emoţii că aceştia ar fi putut rupe coaliţia pentru a se alia cu centristul David Miliband, mai ales că au multe în comun la nivel de politici. Dar cu deplasarea laburiştilor spre stânga, Cameron are griji mai puţine dinspre partea lor. Ce e de învăţat de aici? Şansele ratate se răzbună în politică. Figurile cât de cât populare din PDL care aşteaptă sfârşitul politic al lui Emil Boc sau binecuvântarea lui Traian Băsescu vor plânge mai târziu, cum face acum David Miliband. Loialitatea este o virtute în politică. Dar nu orice ieşire din front înseamnă trădare, iar loialitatea exagerată poate fi şi semn de impotenţă politică.
P.S.: Că tot vorbim de drame politice, am urmărit cu amuzament polemica de pe bloguri dintre Vladimir Tismăneanu şi deputata PSD Oana Niculescu-Mizil. Adică polemica dintre doi oameni născuţi şi crescuţi în nomenclatura comunistă, dintre care unul îşi priveşte cu luciditate trecutul familiei, iar celălalt îşi adulează bunicul, unul dintre criminalii care au rămas alături de Ceauşescu până la final. La un moment dat, Oana Niculescu-Mizil ne spune patetic cum familia ei rămăsese în anii ’80 fără lemne de foc pentru şemineul din Primăverii. Întrucât suntem apropiaţi ca vârstă, îi amintesc că acolo unde am crescut eu, în Sălăjan, avem probleme ceva mai pământene decât focul din şemineu. De pildă, să ne călcăm în picioare la coadă la salam. Să-ţi adulezi bunicul criminal şi să te plângi de combustibilul pentru şemineu în ceauşismul târziu e o dovadă de prostie crasă. O asigur pe respectiva de tot dispreţul meu. Asta, ca să nu mă exprim ca în Sălăjan.
