În Occident, oamenii mor în aziluri, spitale sau în propriile apartamente, îngrijiţi de infirmieri „importaţi” din ţări sărace. E o întreagă industrie la mijloc – am întâlnit, de pildă, un fel de mic cartier de bătrâni într-una din suburbiile Aucklandului, o zonă dotată cu spital şi mici apartamente, în care cei cu asigurări sociale consistente se duceau să moară. În cazuri rarissime se mai moare alături de cei dragi, modelul familiei extinse fiind de mult timp dispărut în Occident – după ce se independentizează financiar, copiii se separă de părinţi, vizitându-i de câteva ori pe ani. În România, modelul familiei extinse a început să dispară o dată cu modernizarea adusă de comunism, când o grămadă de tineri s-au mutat la oraş, în apartamente primite gratuit.
Din păcate, migraţia nu a fost însoţită de crearea unei infrastructuri sociale pentru bătrânii care au rămas singuri şi în incapacitate de a se gestiona – chiar dacă, datorită creşterii generale a calităţii vieţii în raport cu anii glorioşi din interbelic, durata de viaţă a crescut. Corodarea modelului tradiţional a continuat după ’90, dar, din nou, nu s-a creat nimic din ce ar putea reprezenta o infrastructură, azilurile sau centrele pentru faze terminale fiind cvasiinexistente; cele decente au costuri prohibitive, iar cele ieftine sunt supraaglomerate; rămâne mita pentru internare pe termen nelimitat. Să găseşti pe cineva care să aibă grijă de un paralitic e fantasy – oamenii preferă să facă asta pe 1.000 de euro afară. Prin urmare, societatea românească s-a sincronizat cu Occidentul, ajungând la un grad de atomizare socială similar; diferenţa e că, religioşi din fire, românii se gândesc mai mult la viaţa de apoi a bătrânilor decât la cea de aici, direcţionând cele 2% din impozit preponderent către Biserică. Dacă s-ar putea muri în biserici ar fi perfect.
Azilurile decente au costuri prohibitive, iar cele ieftine sunt supraaglomerate; rămâne mita pentru internare pe termen nelimitat.