Singurul proiect al oricărui medic mai de Doamne-ajută: să plece într-o ţară europeană sau chiar mai departe. Nici profesorii nu sunt mai bogaţi în proiecte, unii au şi părăsit învăţământul pentru a se putea reprofila în străinătate. Tinerii cu talente vădite şi fructificate în domeniul calculatoarelor sau al chimiei, fizicii, matematicii, şi ei, nu-şi planifică altceva decât o plecare din ţara unde s-au născut. Preşedintele recomanda acum câtva timp „Plecaţi, dragilor!”, după ce ne recomandase să trăim bine. Poate că totuşi a venit momentul în care cele două formule s-ar putea completa şi chiar contopi, ca să se obţină una singură: „Plecaţi, dragilor, să trăiţi bine!”. Cât despre „dragilor”, să fim serioşi.
Oricum, nimic nu-i va putea opri pe medici şi pe profesori, pe necalificaţi şi pe calificaţi în construcţii sau în altele să plece, nimic altceva decât închiderea graniţelor, pe care o practicaseră cu atâta succes comuniştii. Lagărul s-ar reface. Dar România a făcut greşeala să se creadă ţară normală şi a intrat sau a fost împinsă în UE. Or, aici încă nu pare permisă închiderea graniţelor. Deşi, dacă ne gândim la măsurile luate de Franţa împotriva romilor, poate că se va recurge şi la asta. Acolo închiderea ar avea sensul din afară spre înăuntru, aici invers. Dorinţa plecării din ţară a caracterizat toţi anii comunismului, imediat după ce lumea s-a lămurit că nu vin nici un fel de americani să ne salveze de ruşi. Au fost atunci, în primii ani de după ocupaţia rusească, încercări disperate de a scăpa din lagăr, unele reuşite. S-a fugit cu avionul, pe sub trenuri şi camioane, pe jos, înot, dar s-a şi murit pentru asta, fie de gloanţele grănicerilor, fie în beciurile Securităţii. Plecarea era cea mai mare crimă, cel mai clar mod de a spune „nu” regimului de teroare instaurat de ruşi şi de uneltele lor din ţară pe care aceştia îl înţelegeau. Dar totul era repede convertit în spionaj, diversiune, tot ce nu i-ar trece prin cap unui om sănătos la minte, pentru a evita recunoaşterea sensului adevărat al oricărei încercări de opoziţie. Căci de orice opoziţie se temeau de moarte comuniştii, pentru că opoziţia sugera pluralismul. Or, pluralismul ar fi însemnat însăşi moartea regimului instaurat cu tancul.
Ce poate părea paradoxal este faptul că acum, într-o relativă democraţie, preşedintele îi îndeamnă pe oameni să plece, că doar pentru libertatea de circulaţie s-a făcut revoluţia. Îi mai îndeamnă, nu-i vorbă, în totală necunoaştere a profesiei, pe profesori să-şi ia o a doua slujbă, deoarece ar avea timp liber, de la cele 16 ore pe săptămână cât zice domnia sa că lucrează aceştia. Ca şi cum munca unui profesor ar fi echivalabilă cu aceea a unui săpător de gropi care, după ce termină, se scutură de pământ, se spală şi poate face altceva. Dar, mă rog, ăsta e nivelul celui dintâi politician al ţării. Cam ca-n povestea cu madam Gâdea, de la CCES, care recomanda trioului rezultat după ce un component al unui cvartet fusese oprit de Securitate să plece într-un turneu în străinătate: să cânte mai tare ceilalţi trei! Dar domnul preşedinte ne-a anunţat că domnia sa trece criza cu capul sus; nu ca alţii, care şi-l pleacă, se subînţelege din afirmaţia sa. Cinism echivalent cu acela din schiţa lui Caragiale „Arendaşul român”, unde arendaşul i se plânge şi el lui Ion, care venise să scape de cele zece zile de praşilă cu care fusese încărcat deşi le făcuse, că şi el are greutăţi, două fete la pension, doi băieţi la Paris.
Ei, sigur, azi, dacă eşti preşedinte, îţi ţine statul sau chiar Parlamentul European fiica la Bruxelles, nu chiar la Paris, dar tot pe-acolo, nu mai trebuie să cheltuieşti tu cu asta, iar cealaltă fată, că nu mai sunt patru copii în total ca la arendaş, se descurcă foarte bine cu notariatul ei, şi atunci cum dracu’ să nu traversezi criza cu fruntea sus! Dar să spui asta unor oameni care sunt batjocoriţi cu nişte salarii de mizerie şi cu îndoiala că munca lor ar valora mai mult decât (ne)munca de o zi a unui preşedinte e deja prea mult. Ne obişnuisem cu dl preşedinte Băsescu, în primul domniei sale mandat, să-i atace pe „băieţii deştepţi”, care cumpără de la stat, cu protecţie înaltă, energie ieftină şi o vând scump mai departe, sau pe corupţii din politică şi justiţie, sau pe toţi aceia care prejudiciază statul prin orice afaceri necurate. Iată că s-a schimbat calimera, iar preşedintele a trecut la cei de jos, de jos pentru că nu câştigă mult, în realitate de sus, pentru că de ei, de profesori şi de doctori, atârnă educaţia şi sănătatea acestui popor, adică viitorul lui. Criza de idei a guvernării actuale, lipsa de soluţii fac să se ajungă la încercarea disperată de a scoate bani de acolo de unde nu au cum să iasă, din drepturile de autor sau din ajutoarele celor mai săraci (nu spun, acestea trebuie date chiar celor dezavantajaţi, nu proprietarilor de castele).
O să plece doctorii, o să plece, cel puţin din învăţământ, şi profesorii calificaţi, o să plece şi magistraţii în cele din urmă. O să fim o ţară de manelişti şi prostituate, de clanuri şi derbedei, o să ni se dea în cap pe stradă. Preşedintelui îi revine sarcina de onoare, pe care Ceauşescu nu a reuşit să şi-o onoreze, de a stinge lumina când pleacă. Tot îi plăcea dlui Băsescu să compare ţara cu o navă şi pe sine cu un căpitan. Iar căpitanul părăseşte ultimul nava, nu-i aşa? Poate chiar la asta se şi gândea dl preşedinte.
