Cu exceptia unor perioade de apatie, scurte de obicei, Cristina Topescu face totul cu pasiune, nesabuit de multe ori, constructiv uneori, fara importanta alteori. Chestiune de fire, de temperament… “Fiecare dintre temperamente ii face servicii si deservicii detinatorului lui. Mie temperamentul sangvin, mai degraba coleric cred, imi joaca multe feste. Sunt repezita uneori, nu am rabdare deloc, ma pripesc sa fac, sa spun. Cam vad lucrurile in polaritatea alb-negru – marturisesc – am probleme cu nuantele si am o tendinta greu de controlat catre visat cai verzi pe pereti, catre un idealism usor infantil adica.”
Intoarcere in timp
– Cristina, daca ne intoarcem putin in timp, ai putea sa-mi povestesti cate ceva despre copilul Cristina Topescu?
– Pai stii ce ar fi mai bine sa faci? Sa vorbesti cu ai mei… Taica-meu o sa spuna sigur ca mai bine ma nasteam baiat, ca, printr-o greseala a naturii, m-am nascut fata. Si mie mi-ar fi placut, sincera sa fiu, sa nu ma nasc femeie. Asta mi-ar fi permis sa ma manifest mai voluntar decat imi permit acum s-o fac. Pentru ca stii cum e, te lovesti de mentalitati conform carora o femeie trebuie sa fie tot timpul delicata, cat mai pasiva, inerta, daca se poate… Nu ma prea sinchisesc eu de judecati de genul asta, dar incerc totusi sa fiu o fiinta sociala… Ca om inzestrat cu ceea ce s-ar putea numi ratiune, imi pun singura niste limite in comportamentul cu tenta masculina pe care ma simt foarte ispitita sa-l adopt de multe ori. Pe de alta parte, cum altfel ai putea supravietui, intr-o lume inca a barbatilor, decat fiind si tu putin barbata, nu? Si ar mai fi ceva: s-a constatat stiintific ca in fiecare dintre noi exista o latura masculina si una feminina. Deci, cand eram copil, am fost un baietoi, asta e clar. In ciuda aparentelor, am ramas aproape la fel si acum!
– Spune-mi Cristina, crezi ca tatal tau a avut o influenta asupra a ceea ce faci tu astazi?
– Nici nu stiu, daca ma crezi… Nu stiu daca am pornit-o pe drumul asta pentru ca asta am vazut in casa tot timpul, pentru ca am avut un tata a carui viata a fost televiziunea si cam atat, sau daca asta ar fi fost destinul meu, oricum… probabil ca exemplul tatalui a jucat un rol important si in evolutia mea.
Iubesc oamenii, dar sunt din ce in ce mai selectiva
– Stiu ca nu iti place sa vorbesti in interviurile tale despre ce mananci, cum te imbraci, ce parfumuri sau creme folosesti, dar totusi, cum este femeia Cristina Topescu?
– Da, e adevarat, nu mi-au placut niciodata genul asta de interviuri… mondene, mi se par frivole, lipsite de sens, de miez… ce importanta are pentru oameni cu ce ma imbrac eu, cum ma fardez sau ce mananc… zau asa, oamenii au alte griji, oamenii seriosi, vreau sa spun. Cei pe care chiar ii intereseaza asemenea fleacuri nu ma intereseaza pe mine, iertata sa-mi fie franchetea usor grosolana, nu ma intereseaza nici sa le plac, nici sa le trezesc vreun interes. Ca femeie, sunt si bataioasa, sunt si vulnerabila, cum iti spuneam. Ma cred puternica uneori, imi plang de mila alteori. Sunt optimista azi, pot fi deznadajduita maine, cuprinsa de cele mai negre ganduri… ieri. Nu acord prea mult timp preocuparilor femeiesti pentru ca n-am rabdare (asta e unul din marile mele defecte), nu am stare pur si simplu pentru tot felul de indeletniciri si tratamente de infrumusetare, toate astea iau timp… Singurul lux pe care mi-l permit aproape regulat este masajul. La sala ma duc, cu intermitente, dar ma duc. Nu pot trai mult timp fara miscare, devin apatica si fara chef de viata. Sportul ma ajuta fantastic, ma face din neom om de multe ori, ma scoate din cele mai negre pase. De fardat, ma fardez, dar nu-mi ia mai mult de 5 minute, hainele frumoase imi plac, cui nu-i plac, dar nu ma incanta chestia cu firmele defel, bijuterii port putine, imi place argintul, niciodata aurul… blanurile le detest, imi place sa ma imbrac sport de cele mai multe ori, se potriveste cu firea mea.
– Ce iti place, ce nu iti place sau ce detesti cel mai mult in viata?
– Nu ma omor dupa minciuna si ipocrizie. Nici dupa servilism! In rest, sunt, cred eu, destul de toleranta… Iubesc oamenii, dar sunt din ce in ce mai selectiva. Nici nu-i de mirare, se pare ca nu sunt singura care traieste sentimentul asta de alienare. Imi scot palaria in fata oamenilor cu atitudine, cu curajul de a se pune impotriva curentului, cu capacitate de sacrificiu pentru o cauza sau pentru alte fiinte decat ei insisi.
– Cum ai putea descrie o zi obisnuita din viata ta, ce faci tu intr-o zi cand nu muncesti?
– A, nuuu, nu ma supune la chinul asta, te rog! Cum adica ce fac eu intr-o zi? Multe si banale lucruri, ca tot omu'… iar pe-alea mai putin banale, chiar daca le fac, nu le pot povesti tuturor. Din simplul motiv ca fiecare om are intimitatea lui, a actelor si gesturilor sale, zilnice sau nu. Cei care ma cunosc stiu ce fac, nu sunt o misterioasa, dar chiar sa strig in gura mare ce fac, mi se pare si o oarecare trufie, aceea de a crede ca pe altii ii poate interesa ce faci tu in fiecare zi. Nu, nu-i intereseaza, crede-ma…
