„E prea mult!“ Cred că am auzit această afirmație rostită pe un ton indignat de cel puțin o sută de ori în ultimele luni. La ce se referă? La valul de inculpări, arestări și condamnări pentru corupție, care lovește în absolut toate direcțiile politice și instituționale și care îi face pe mulți să se întrebe dacă va mai rămâne vreun demnitar în libertate până la sfârșitul anului.
Nu aș fi scris un editorial plecând de la această afirmație dacă ea nu ar fi devenit un murmur în societate. Adică, dacă nu aș auzi-o atât de des rostită de oameni care nu au lucrat și nu lucrează la stat, nu au afaceri cu statul, pe care nu i-am bănuit niciodată că ar avea de ce să se teamă de DNA; de la oameni care obișnuiau să blesteme de trei ori pe zi putreziciunea din această țară, frăția mafiotă care ne-a lăsat fără autostrăzi, fără spitale decente, fără școli performante.
O aud din ce în ce mai des la oameni care au toate motivele să jubileze că, în sfârșit, se face dreptate, că, după zeci de ani în care impostura a domnit atotputernică, apare oportunitatea de a reașeza scara valorilor pe baze sănătoase. O aud de la oameni care ar trebui să vadă în asaltul justiției o rază de speranță pentru copiii și nepoții lor: cu puțin noroc, în viitorul apropiat, aceștia ar putea să-și găsească împlinirea aici, nu în altă țară.
Deși majoritatea celor cu care interacționez percep corect schimbarea istorică declanșată, numărul celor ce par mai degrabă îngrijorați de acțiunile procurorilor decât optimiști crește pe zi ce trece. Și nu mă refer la români din categoria celor ce sunt pradă ușoară pentru manipulările televiziunilor actualilor sau viitorilor condamnați. Mă refer la oameni cu o carieră solidă, cu afaceri oneste, cu o reputație ireproșabilă.
La întrebarea de ce sunt îngrijorați, având în vedere că, din moment ce nu au făcut nimic ilegal, nu au de ce să se teamă pentru libertatea lor, există două tipuri de răspuns. Primul este, de fapt, un non-răspuns. O bălmăjeală rostită cu voce joasă, cu argumente însăilate de genul „parcă prea e din senin“, „parcă prea îi ia pe toți“, „da’ dacă Udrea are dreptate și totul e o făcătură a unora ca să dea în alții“, „e, ce ăștia de îi saltă sunt mai breji?!“.
Este inutilă orice încercare de a-i face să-și ducă ideea mai departe, cu întrebări de genul „cum adică e din senin, de câțiva ani deja tot condamnă foști miniștri, un fost premier, generali SRI, generali de armată, judecători, procurori, oameni de afaceri?!“, sau „faptul că Udrea dă cu noroi în stânga și în dreapta, fără probe, o face nevinovată?!“. La astfel de contraargumente răspund tot cu frânturi de idei fără cap și fără coadă.
Singura explicație pentru faptul că oameni altfel foarte articulați aleg să-și suspende logica atunci când vine vorba de înțelegerea fenomenului justițiar la care asistăm azi ține de un sentiment de falsă culpă, sădit adânc în subconștientul nostru în timpul regimului comunist.
Absența justiției reale în acei ani și înlocuirea ei cu arbitrariul prigoanei securiste au lăsat urme adânci. După ce zeci de ani în care oamenii au intrat în pușcării sau și-au pierdut slujbele „fără să fi făcut nimic“, adică pentru că au spus un banc împotriva lui Ceaușescu, sau pentru că vecinul i-a turnat că ascultau „Europa liberă“, sau pentru că le-a rămas o rudă în străinătate, nu este de mirare că au ajuns să nu mai înțeleagă cu adevărat de ce trebuie să se teamă și de ce nu.
Această spaimă cu care părinții și bunicii noștri au trăit în permanență nu a dispărut după 1990. Ea a fost doar îndesată adânc în cămările subconștientului, din ce în ce mai adânc pe măsură ce excesul de represiune a fost înlocuit în anii pseudo-capitalismului sălbatic cu un exces de impunitate. În schimbul dreptului de a fura milioane, conducătorii neo-comuniști au oferit mulțimii dreptul de a fura mărunțișul. În schimbul dreptului de a lua șpăgi în vile, mașini, au dat celor ce îi votau dreptul de a primi în plic câteva sute de lei.
Spaima de represiunea arbitrară din timpul comunismului și culpele reale, dar derizorii, din perioada postcomunistă, inerente viețuirii unui sistem în care nu puteai obține aproape nimic de la stat fără o „atenție“, se combină acum în mintea multor români și generează îngrijorarea aceasta difuză la vederea unui ministru în cătușe.
Paradoxal, dar de aici s-a născut un soi de identificare a victimelor cu călăii. La rece, nici un om sănătos la cap nu poate echivala vinovăția pe care o presupune un plic cu bani dat doctorului, sau un parfum dat în schimbul unei aprobări primite pe loc de la primărie, cu cea a unui ministru care a luat milioane de euro șpagă pentru a cumpăra mii de licențe de calculator inutile. Dar pe fondul confuz al angoaselor trecute, generate de arbitrariul „justiției“ comuniste, care acum ies din nou la suprafață cu forță, nu sunt puțini cei ce atunci când privesc un demnitar în cătușe se văd, de fapt, pe ei în locul lui.
Această tulburare de perspectivă este amplificată și de un alt soi de teamă. Nu am să uit niciodată cât de uimit am fost acum 12 ani, după ce colegii mei realizaseră un reportaj incognito în timpul căruia au filmat opt polițiști de circulație luând mită, că marea majoritate a cititorilor ne-au criticat vehement.
În loc de felicitări pentru reușită, pe site-ul „Evenimentului zilei“ curgea cu acuzații de tipul „Și acum noi, cei care nu avem bani pentru amenzi, ce o să facem dacă polițiștii nu o să mai vrea să ia șpagă pentru că i-ați speriat voi?! De unde scoatem banii, ni-i dați voi?“. Ceea ce scriam în iulie 2003, în editorialul „A treia mână“, rămâne, din păcate, valabil și azi:
„(…) Aproape că sunt de înțeles toți acești oameni care au sentimente confuze despre dezvăluirea actelor de corupție. Pentru români, mâna care dă șpagă a ajuns să reprezinte un organ vital. Întocmai cum peștii și-au dezvoltat branhii pentru a-și putea lua oxigenul din apă, locuitorii țării noastre au nevoie de o a treia mână specializată în subtila mișcare de la buzunar la buzunar.
Cu cât acest organ funcționează mai bine, este mai performant, cu atât el te ajută nu numai să supraviețuiești, ci chiar să prosperi. A început să ia dimensiuni o dată cu venirea la putere a comuniștilor, dar a ajuns la maturitate o dată cu Epoca FSN. Înainte de 1990, ne făcea rost de ulei, zahăr, țigări Carpați și hârtie igienică. Din ’90 încoace, ridică palate și adună colecții de artă.
Chiar dacă, formal, sunt de acord cu lupta anticorupție, oamenii cad pe gânduri atunci când vine vorba de cazuri concrete, de scene filmate în care știu că puteau fi chiar ei protagoniștii. Ideea că într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat ar putea fi nevoiți să se descurce fără acest organ îi sperie.
Românii vor înțelege că a venit vremea să își amputeze «a treia mână» în momentul în care măcar câțiva din puzderia de demnitari mânjiți vor ajunge după gratii. Cu probe solide însă, nu ca până acum. Din nefericire, pentru a prinde marii rechini – oricât de frustrant este – nu sunt suficienți câțiva ziariști, ale căror mijloace sunt totuși limitate. Pentru asta este nevoie ca și SRI-ul și toată ciupercăria de servicii secrete să pună pe masă propriile colecții de înregistrări video și audio. Să își facă și ei, cu bună-credință, datoria de MARTORI.“
Din păcate, predicția mea nu s-a adeverit decât parțial. Astăzi există instituții care se achită cu brio de misiunea de MARTORI (așa erau semnate reportajele incognito din „Evenimentul zilei“, la acea vreme), dar în continuare numeroși români privesc mai degrabă cu teamă și neîncredere pedepsirea corupților.
A doua categorie de sceptici, mult mai articulată decât prima, este una care privește lupta anticorupție din perspectivă economică. Principala lor nemulțumire este că din cauza anchetelor DNA „statul e blocat“. „Nimeni nu mai vrea să semneze nici o hârtie, tuturor le este teamă că o să fie săltați.“ Nu, nu este doar un text copiat după lamentările unor politicieni care încearcă să-și găsească scuze pentru performanțele mediocre.
Oamenii de afaceri serioși pot da numeroase exemple de blocaje cauzate de neprofesionalismul unor înalți funcționari pe care teama de procurori i-a dus la cote aiuritoare. Da, sunt afaceri care s-au blocat pentru că singurul instrument care debloca incompetența și lenea unor angajați ai statului, o șpagă grasă, nu mai merge. Da, sunt afaceri care s-au blocat pentru că angajați ai statului care aveau până acum curajul să navigheze profesionist printre texte de lege confuze sau contradictorii nu mai îndrăznesc să-și asume ei decizia unei interpretări pe muchie de cuțit, care ar favoriza o firmă privată.
Însă nici aceste argumente nu justifică scepticismul față de beneficiile nete ale curățirii administrației de corupți. Lipsa infrastructurii, taxele mari, mediul concurent viciat, acestea sunt marile obstacole în calea unei afaceri sănătoase. Iar de toate aceste probleme se fac vinovați politicienii, funcționarii și oamenii de afaceri care au sifonat cu nerușinare sute de miliarde de euro de la buget.
Da, este un inconvenient faptul că firmele care au nevoie de ceva de la stat, nu contracte, ci aprobări, autorizații etc., sunt în imposibilitatea de a-și desfășura optim activitatea, dar dacă lupta anticorupție va merge foarte departe, până la a obliga clasa politică să numească oameni onești și competenți în administrație, inconvenientul va fi temporar.
Există, în sfârșit, șansa ca nu peste mult timp afacerile solide din România să aibă în stat acel partener pe care și l-au dorit întotdeauna. Dar asta nu se va întâmpla decât dacă asaltul justițiar care capătă momentum este dus până la capăt. Nu vom avea un mediu curat de afaceri decât dacă instituțiile care fac curățenie acolo unde partidele ar fi fost primele care ar fi trebuit să dea cu mătura vor rezista frontului de rezistență politic care crește pe nesimțite.
Opinia oamenilor cinstiți contează mai mult decât ne dăm seama la prima vedere. Curentul de opinie care va fi majoritar în societate în lunile următoare, în favoarea sau împotriva luptei anticorupție, s-ar putea dovedi decisiv într-o eventuală confruntare între DNA și partide. Dacă bătălia va fi câștigată de partidele ai căror lideri sunt terifiați de gândul că vor ajunge la închisoare, România va pierde oportunitatea istorică a unui nou început.
