Orice încercare de a desluşi manevrele de pe scena noastră publică din ultima vreme ar trebui să pornească de la o constatare greu atacabilă: România nu este o democraţie funcţională şi nu este un stat de drept autentic.
Probele sunt la îndemână: nici unul dintre polii legitimi ai puterii constituţionale nu pare să ţină seama de opţiunile exprimate de alegători la urne. Mulţumită unor înţelegeri obscure între PSD şi PNL, uninominalul nostru struţocămilă a produs parlamentari fără legitimitate democratică, precum Crin Antonescu, care „s-a ales” din poziţia a treia, dar avem şi formaţiuni care nu s-au prezentat niciodată în faţa alegătorilor, precum UNPR, dar care sunt esenţiale pentru supravieţuirea actualei coaliţii. Bun sau rău, parlamentul unicameral de 300 de oameni a fost opţiunea majorităţii într-un referendum, dar nici Guvernul, nici opoziţia nu se grăbesc să transforme rezultatele acelui referendum în lege, aşa cum ar trebui. Am avut alegeri prezidenţiale acum mai puţin de un an şi liderii PSD şi PNL vorbesc despre suspendarea preşedintelui, de parcă alegerile n-ar avea nici o relevanţă pentru ei.
Dacă partidele şi liderii politici nu dau doi bani pe propria legitimitate democratică, în schimb dau o grămadă (sau mai degrabă primesc) pe grupuri de interese pe care le transformă în centre de putere. Cele mai vizibile sunt oligarhia politico-economico-mediatică şi sindicatele. Oligarhi precum S.O. Vîntu şi Dinu Patriciu îi fac pe unii puternici sau îi distrug cu o singură vorbă, iar sindicatele – care în majoritatea lor covârşitoare nu mai reprezintă clasa muncitoare, ci grupuri de birocraţi – nu se feresc să îşi afişeze afilierile politice şi pretind deschis să formuleze agenda politică a ţării, deşi nu au nici o legitimitate să o facă. Această situaţie a rămas oarecum neschimbată în ultimii 20 de ani, deşi metodele s-au mai rafinat, iar implicarea deschisă a serviciilor secrete s-a diminuat, cu excepţia notabilă a serviciului Ministerului de Interne, DGIPI sau „Doi ş’un sfert”, pentru care s-au dus bătălii politice sângeroase şi despre care însuşi fostul ministru Blaga a afirmat că a făcut poliţie politică.
Ion Iliescu este omul care a creat acest sistem al relaţiilor oculte de putere şi care a vegheat asupra echilibrului dintre actori. Niciodată cetăţeanul nu a fost luat în calcul în jocurile de putere, iar legea – inclusiv Constituţia – nu a servit decât ca instrument de validare şi consacrare a acestor relaţii de putere. Venit pe valul entuziasmului popular, Emil Constantinescu a promis o schimbare fundamentală în modul de a gândi şi exercita puterea, dar a sfârşit prin a curta reprezentanţii Sistemului, care, la momentul oportun, l-au abandonat. Traian Băsescu a încercat altceva. Şi-a luat drept aliat „poporul” ca o formă de garanţie, iar această alianţă l-a servit în mai multe rânduri, inclusiv în momentul suspendării. Dar Băsescu a mai făcut ceva: a jucat în mod deliberat centrele de putere unele împotriva altora, un braţ al sistemului împotriva celuilalt şi acesta este păcatul preşedinţiei sale. În 2007, Băsescu era cel mai bun prieten al Poliţiei pentru că avea nevoie de ea în războiul împotriva SRI-ului lui Timofte. A jucat Parchetul împotriva judecătorilor, pe Udrea împotriva lui Tăriceanu, pe Talpeş împotriva lui Patriciu.
În principiu, nu a fost o strategie rea. Nimeni nu poate face în România ce poate Iliescu, iar calea lui Constantinescu ducea într-o fundătură. Întrebarea este în ce scop a făcut aceste compromisuri. Dacă e să îi asculţi pe adversarii săi, tot acest joc nu a avut alt scop decât consolidarea puterii personale şi a „clanului” său. Până şi ultima realizare – îndepărtarea lui Vasile Blaga – a fost interpretată tot ca o consolidare a puterii grupării Udrea. Dacă e să îi asculţi pe partizani, această echilibristică permanentă la limita moralităţii serveşte unui scop mai înalt, reforma statului şi consolidarea statului de drept. Traian Băsescu are la îndemână un mijloc foarte simplu să le dovedească celor care l-au susţinut că nu s-au înşelat: până la congresul PDL din primăvara anului viitor să anihileze politic gruparea Udrea, mult prea îngemănată cu Sistemul. Nu că Băsescu nu şi-ar mai fi sacrificat aliaţi de parcurs. În fond, celebra replică din „Naşul” rămâne perfect valabilă: „Nu e personal, sunt afaceri”. De stat.
