Trec peste faptul că mi se pare oarecum ridicol ca tocmai codaşul – la propriu (suntem, împreună cu bulgarii, ultimii intraţi în „club”), dar şi la figurat (căci nu o ducem grozav cu performanţele de nici un fel) – să critice Europa.
Şi mă fac că nu observ că, după ce a slujit la Anvers sub comunişti, a făcut parte, cam un deceniu, dintr-un partid ce s-a plasat la stânga (Partidul Democrat al lui Petrică Roman).
Dar să critici Europa comunitară tocmai pentru că, vreme de decenii, a făcut ca sistemele ei de asigurări sociale să funcţioneze, asigurându-le câtorva generaţii de cetăţeni existenţa decentă, mi se pare neinteligent, demagogic şi lipsit de bună creştere.
Nu mă surprinde că preşedintele Traian Băsescu gândeşte astfel, pentru că anii din urmă au evidenţiat-o cu destulă pregnanţă. Preocupat să facă pe placul „marelui licurici”, capul statului român nu se mai împiedică de legea nescrisă a solidarităţii cu restul Europei; în primul rând cu nucleul ei dur, cel care i-a asigurat mai întâi existenţa, apoi perpetuarea şi, din aproape în aproape, statutul prestigios şi asigurator pe care astăzi continuă să îl deţină, în pofida dificultăţilor aduse de noile împrejurări economice.
Greşelile europene au fost altele, şi sunt cunoscute. Două războaie mondiale au fost stârnite de impulsuri fratricide şi nesăbuinţe de Haplea pornite din Europa. Dar ulterior, în ceilalţi cincizeci de ani care au urmat, Vestul continental şi-a înţeles erorile şi a avut înţelepciunea de a le remedia, din aproape în aproape, construind o unitate în linii mari coerentă şi care aspiră la o coerenţă şi mai mare în viitor.
La începutul anilor 90, ca şi în 2001, când Băsescu şi ai lui făceau o semnificativă rocadă, sau în 2011, când cineva se trezeşte vorbind ca un soi de Alvin Toffler sau Francis Fukuyama fără a avea neapărat datele şi tipul de prestigiu al acelora, Europa era şi este aceeaşi idee generoasă, inspirată de preocuparea pentru crearea unui spaţiu de securitate, de liberă comunicare şi schimb şi, nu în ultimul rând, de libertate creativă pentru cetăţenii ei.
Pentru Traian Băsescu însă a venit vremea ca Europa să renunţe la una dintre cele mai importante idei care îi stau la bază: traiul decent garantat al cetăţenilor săi. „Este, cred eu, un moment în care oamenii politici din Europa trebuie să aibă curajul să se adreseze popoarelor lor, să le spună că Europa socială nu mai are resurse să funcţioneze”, a declarat el, duminică dimineaţă, la Şcoala de vară a tineretului UNPR „Europa socială nu mai este o soluţie.
A fost o soluţie politică în perioada în care în unele ţări din Europa funcţiona regimul comunist, era o contrabalansare. După căderea comunismului în Europa, oamenii politici trebuiau să aplice capitalismul performant.
În Europa Occidentală s-a practicat mulţi ani câştigarea electoratului cu bani publici, mai rău chiar, cu bani împrumutaţi”. Te întrebi ce rămâne atunci din construcţia pentru care statele şi-au delegat părţi bune din suveranitate, dacă de sub majorităţile mai paupere s-ar cuveni, în opinia politicianului român, să se tragă plasa de siguranţă…
Iar răspunsul vine repede, fără mari eforturi: o Sfântă Alianţă a capilor împotriva (sau în pofida) popoarelor proprii. Sacrificând interesul colectivităţilor, Comunitatea Europeană socotită de Băsescu drept singura viabilă pare să fie cea în care şefii şi forţele politice care îi reprezintă se autopropulsează, în timp ce majorităţile cetăţeneşti se prăbuşesc în sărăcie necontrolată, lipsă de locuri de muncă, renegocieri arbitare, la placul celor puternici, ale contractelor de muncă…
Or, asta ne readuce la începutul secolului al XIX-lea; poate şi mai devreme de Napoleon, împotriva căruia şi-au reunit forţele stăpânii Europei reacţionare, asumând un mandat permanent de a zdrobi, pe cât posibil, orice „primăvară a popoarelor”.
O Europă comunitară dotată cu instituţii moderne, numai bune să primească fii şi fiice , practica dinaintea ocupării locurilor de prim-plan deţinute de părinţi, cumnaţi şi fini, slugi devotate şi viermişori cu faţă umană, experţi ai târâşului obedient, insolent şi neinteresat de realitatea dimprejur.
România posedă deja aşa ceva. Ba, mai mult, lăudată de F.M.I. pentru expertiza în materie de jupuit spinările populaţiei, se dă de exemplu şi altora, mai precauţi cu fanariotismul pentru care exemplar rămâne Sfântul Constantin Brâncoveanu, ce „tundea oaia până la piele fără ca ea să ţipe”, spoliator de mare ştiinţă şi, în acelaşi timp, „bey al aurului”.
Un spaţiu de securitate, da; dar numai pentru cei bine aşezaţi, cei înşurubaţi în fotoliile lor de aur şi diamante, înălţate pe spinări jupuite? Dacă acesta este proiectul european băsescian, la numai cinci ani de la intrarea României în U.E., atunci să îl părăsim cât mai iute. Nu spaţiul Europei unite, ci… proiectul.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
