Pe vremuri se spunea „reclama e sufletul comerţului”, dar nu se mai făcea reclamă, iar vorba asta era o amintire frumoasă a celor bătrâni, care apucaseră alte timpuri. Azi nu se mai spune aşa, în schimb se face o reclamă deşănţată la orice, de la medica-ment la băutură sau universitate particulară. Apropo de cea din urmă, ştie toată lumea că s-a făcut un clasament al universită-ţilor, din care cele particulare, veritabile maşini de făcut bani şi mai puţin specialişti în ceva, nu au ieşit prea bine.
De fapt, au ieşit, ca să zicem aşa, pe locul trei, adică în clasa celor care pot ţine cursuri şi maximum exa-mene de licenţă, dar nici vorbă despre masterate şi doctorate. Ei bine, nu mai pot urca o dată în autobuzul 133 – şi probabil lucru-rile stau la fel şi în altele – fără să aud că o anume universitate par-ticulară, „universitate de elită”, primeşte înscrieri. Mă întreb ca prostul dacă e voie ca o asemenea reclamă să devină publică. Nu cumva este un echivalent al impos-turii celor care se dau drept cine nu sunt ca să subtilizeze nişte bani de la creduli?
Ce să mai spun despre reclamele pentru case de vânzare? Apăreau acolo, şi mai apar încă, nişte vile în faţa cărora cuvântul/noţiunea de vilă începe să se clatine. Aceste reclame sunt şi ele făcute publice, la rubrica respectivă a ziarelor. Fireşte, nu poţi pretinde de la oficiul care înregistrează reclamele pentru ziar să contro-leze/verifice fiecare anunţ şi conformitatea lui cu obiectul real. Cândva, un scriitor plin de imaginaţie şi de umor a povestit cum îi denumea femeia de ser-viciu de la o publicaţie pe repor-terii care înfrumuseţau trista realitate socialistă în articolele lor. Ficţionarilor!, le striga aceas-ta. Păi, noi acum suntem plini de ficţionari şi nu numai cei recu-noscuţi pentru opera lor literară, ci mai abitir cei care practică ficţiunea prin anunţuri. De aici să se tragă şi tot mai scăzutul interes pentru adevărata literatură de ficţiune, oare? Păi, dacă o poţi citi în ziarele de anunţuri sau cu anunţuri, de ce să mai dai bani pe cărţi, nu-i aşa?
Reclama suverană, adevărata reclamă suverană apare însă cu ocazia alegerilor, locale, generale şi prezidenţiale. Să vezi atunci ce calităţi se trezesc a avea oameni care nici nu visaseră la ele! Mă şi mir că nu se retrag, aflând despre ei ce merite au, ca-n povestea cu ardeleanul cinstit care spunea la târg adevărul despre vaca pe care voia s-o vândă, că nu dă lapte, nu fată viţei. Şi vine olteanul (aşa era bancul) şi începe să-l înveţe pe bietul om cinstit cum se vinde ceva: „Ia văcuţa, neamule, dă 25 de litri de lapte pe zi, fată doi viţei pe an!” La care proprietarul bietului animal se răzgândeşte: „Păi, dacă-i aşa, n-o mai vând…” Numai că aici, la reclama electorală, cetăţeanul cinstit nu mai există, există numai şmecherul de agent electoral, care umflă şi inventează calităţi inexistente, iar vânzătorul nu e un naiv, dimpotrivă.
Impostura domneşte, aşadar, suveran asupra lumii noastre. Impostura reclamelor, a publicităţii, a celor care o practică, impostura politică, despre care s-a vorbit. Se vorbeşte şi se va mai vorbi, fără ca prin asta să se schimbe ceva. Impostura a atins şi domeniile mai subtile, cum ar fi lumea literară, unde editori abili îşi promovează cărţile, indiferent de calităţile lor, umflându-le cu fraze care abia dacă s-ar potrivi premianţilor Nobel sau clasicilor de mult defuncţi ai literaturii universale. Ştiţi că aşa se poate chiar impune o literatură paralelă cu literatura, din punctul de vedere al cunoscătorului, şi face să dispară adevărata literatură?
Încet-încet, manipularea schimbă lumea reală cu una de plastic, de mucava sau cum vreţi să-i spuneţi. Un surogat, pe care-l trăim din plin.
Nicolae Prelipceanu este publicist
