Ploaia de anchete din media referitoare la carnea de cal, la calitatea laptelui, la antibioticele din carnea de curcan a deschis una dintre cutiile pandorice ale actualităţii noastre imediate. Ele dezvăluie, oricât am minimiza impactul, valoarea ori chiar realitatea descoperirilor traumatice pentru consumatori, mai multe lucruri. Unul dintre ele este că organele de control sunt, în mare măsură şi în mod cotidian, incapabile sau nedornice – din pricini de corupţie?! – să vegheze la sănătatea alimentaţiei populaţiei. Poate fi vorba şi de o depresie adânc instalată în faţa neputinţei de a schimba ceva, recunosc. Un om onest pus să verifice ce se mănâncă pe la noi ar putea constata că majoritatea hranei este tarată, dintr-un punct de vedere sau altul. Este destul să arunci o privire în jur pentru a vedea că, după moartea avicolelor, după destrămarea fermelor de porcine, după atâtea alte „bucurii“ aduse de anii ’90, cu impetuozitate, a mai da lovituri producătorilor autohtoni existenţi poate însemna să scoţi definitiv industriile producătoare de hrană de pe piaţă, anulându-le. Şi aşa, de douăzeci de ani lumea cumpără curent făină de mălai, pui şi, în general, tot ce poate oferi agricultura şi zootehnia din import, pentru că marfa adusă de mai departe, la preţuri comparabile cu cele de acasă – când nu chiar mai ieftină –, este mai arătoasă şi mai promiţătoare. Mai e şi efectul transnaţionalelor, care invadează, la preţuri de dumping şi într-o înfăţişare agreabilă, ademenitoare, lucruri pe care la noi le primeşti cum le primeşti… Vineţii şi chircite…
Oricum, dintr-un motiv ticălos ori dintr-unul pios, nu mai contează prea mult de ce fel, omul nostru nu-şi face treaba cum s-ar cuveni, controlând sporadic şi de mântuială. Mai mult decât atât: refuzând să facă publice numele fermelor, ale firmelor şi ale dirigenţilor care prejudiciază sănătatea populaţiei în acest fel, lucrătorul respectiv devine complice la infracţiuni şi aduce daune pe termen mediu şi lung întregului mediu de afaceri din domeniul alimentaţiei. În mod curios însă, nimeni nu ia măsuri vizibile, rezumându-se să bolborosească la modul generic despre nereguli ca acestea.
Un alt nivel este, evident, cel al politicii. Se întâmplă ca în România omul de afaceri prosper să intre în politică ori ca politicianul să achiziţioneze mijloace de producţie, devenind şi om de afaceri. Legătura dintre cele două domenii devine astfel personală şi inextricabilă, aşa încât nu poţi aştepta o reacţie corectă, în interesul binelui public, de la investitorul perdant într-o astfel de situaţie care, aparent, se rezumă să ocupe un fotoliu comod de reprezentant ales al poporului în instituţia centrală a Legislativului. Desigur, există măsuri împotriva acestor situaţii: reprezentanţii noştri sunt siliţi să se spele pe mâine înainte de a pătrunde în templul decizional al naţiunii. Dar faptul că soacra, mătuşa, nepotul sau finul unui asemenea ins posedă cu acte în regulă şi numai aparent ceea ce, în fapt, naşul gestionează cu adevărat pe mine nu mă încălzeşte, căci nu schim-bă datele efective ale problemei.
Ar mai fi şi ceea ce se poate numi resemnarea şi inconştienţa popu-laţiei. Unii cumpărători studiază asiduu – ştiu ei, săracii, de ce – numai preţurile, nu şi inscripţiile de pe etichetele produselor, scrise, de altfel, inaccesibil, cu litere micronice. Acum însă aflăm că, oricum, aia e eticheta, produsul putând fi cu totul altceva. Cumpăr carne de vită şi gătesc animale nechezătoare!… Pot ghici singur aşa ceva? Se aşteaptă ca eu, clientul, să cer să mi se facă analiza pentru fiecare produs pe care îl iau cu gândul de a-l vârî în cuptor?! Dacă da, trebuie să fie o glumă pe care cineva nu a înţeles-o şi acum o ia în serios. Până unde pot coborî minciuna şi inconştienţa la un popor ai cărui membri se reduc numeric drastic, foarte rapid, an după an? La cât ar trebui să coboare cifra populaţiei România pentru a se înţelege că aşa nu se mai poate? Cine îi va mai plăti – şi pentru ce? – pe toţi aceşti oameni fără simţul răspunderii, cărora nu le pasă că omul de la care scot, sub formă de taxe, bunăstarea proprie dispare de moarte bună, migrând din disperare sau acasă la el, intoxicat fără să o ştie zi după zi?
Dacă am fi o populaţie atentă cu ce i se întâmplă, chiar de mâine m-aş aştepta să aud că în fiecare localitate a României se constituie un control al calităţii cetăţenesc, dublându-l pe cel de stat până când statul însuşi se va reforma suficient pentru a deveni credibil. Tot aşa, s-a sesizat vreun tribunal că unii producători şi-ar otrăvi şi mama, numai să mai facă un ban de cheltuit pe Riviera? Îi pasă cuiva de ce se petrece?
Evident, răspunsul este că da. Dar nu statului, care acţionează ezitant, insuficient şi doar sub constrângerea camerelor de televiziune. Media este cea care ţipă, se agită, încearcă să schimbe ceva; semn că nu îi e totuna. Criticată, îmbrâncită, insultată, diabolizată în fel şi chip, de bine, de rău, presa a introdus pe agenda prioritară a acestor zile – sensibilizată de scandalul cărnii de cal pornit în Marea Britanie – preocuparea pen-tru modul nostru de hrănire şi sănătatea indusă şi întreţinută de alimente. Un salut respectuos faţă de neobosiţii jurnalişti, aşadar, şi o solidarizare în jurul acelora care nu trec indolenţi pe lângă problemele propriilor concetăţeni mi se par o minimală formă de respect public; semn că nu e totul pierdut, că încă mai putem lupta pentru propria noastră sănătate şi viaţă. Dar mobilizarea se cuvine să treacă şi dincolo de redacţii.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
