Nevoia de folclor si dorul de obarsii

Participand ca spectator la a XVI-a editie a Festivalului Inimilor, manifestare internationala de folclor, ce se desfasoara la fiecare inceput de iulie la Timisoara, in atat de pitorescul Teatru de vara din Parcul Rozelor, am constatat ca… omul sfinteste locul. Aceasta, intrucat calitatea actului artistic de pe scena a crescut an de an, remarcand, in plus, la aceasta editie, grija ca muzica si dansul popular sa fie lasate treptat celor tineri, care invata si se formeaza pentru publicul viitorului.
Proportional, parca, sporeste prestigiul formatiilor care tin sa ia parte la acest benefic moment de intalnire intre culturi traditionale cu care timisorenii, de la carunti si visatori pana la cei mai fragezi, din carucioare, s-au obisnuit si la care tin sa participe, mereu in numar tot mai mare. Fie ca vin din tari relativ indepartate sau mai apropiate (Franta, Olanda, Turcia, Bulgaria, Ungaria, Serbia, iar anul trecut chiar din Spania sau Mexic), dar si din orase romanesti de foarte aproape sau de la distante apreciabile, facand uneori eforturi demne de lauda pentru a ajunge la parada formatiilor si la numeroasele spectacole din Timisoara si din judet.
Virtuozitatea interpretilor instrumentali, vocali si a dansatorilor este rasplatita cu indelungi aplauze, lucru imbucurator caci este evidenta evolutia publicului, care nu mai este intamplator si fluctuant, ci avizat si civilizat, interesat de toate manifestarile folclorice, nu numai de cele ale solistilor locali sau preferati. Scena, in anul acesta, a primit in dar „o splendida palarie” menita sa-i protejeze pe artisti de o eventuala ploaie.
Ochii spectatorilor de toate varstele sesizeaza frumusetea, specificul popular si grija interpretilor pentru costumul traditional, impecabil pregatit pentru a evoca timpul cand acesta nu era nici imbracaminte de spectacol, nici obiect de muzeu, ci mandria fiecarei familii de romani, de olandezi, de bulgari sau de sarbi… Urmarind punctele din programul fascinant de pe scena, oamenii calatoresc cu gandul desigur in fata casei parintesti sau a bunicilor de pe valea Timisului, a Calnicului sau a Muresului, viseaza la sarbatorile traditionale din micile asezari din Franta sau Turcia, din Moldova sau Ungaria si constata cu uimire ca anumite figuri coregrafice sau modulatii instrumentale se regasesc si la noi si la ei; deci sunt un bun comun, mostenit de foarte demult, care ne apropie, nu ne deosebeste si, in nici un caz, nu ne desparte.
Emotionant este transferul sentimental, dar si artistic dintre scena si spectatori, in clipa cand unii dintre cei ce aplauda se prind si ei in joc, isi invata copilul mititel primii pasi de dans popular, uitand ca sunt oameni seriosi si ca nu s-ar cadea sa bata ritmul sau sa topaie pe loc, pur si simplu; dar probabil inchipuindu-si cateva clipe ca si ei sunt artisti, ca au revenit acasa printre „ortaci”, vecini si neamuri… Poate ar fi interesant ca televiziunea, macar cea locala, sa filmeze reactia spectatorilor la una din serile magice ale acestui festival si sa urmareasca in paralel scena si vibratia celor mai autentici dintre artisti: spectatorii.