Unii parteneri decid să se separe atunci când nu se mai înţeleg, alţii aleg să-şi prelungească suferinţa. Cum vă daţi seama că relaţia nu mai are nici un viitor şi că e timpul să plecaţi?
Cele mai multe relaţii ajung la final fie când unul dintre parteneri se schimbă, iar celălalt nu, fie când resentimentele sunt mai mari decât dorinţa de a mai sta împreună. Cuplurile care se formează pentru că unul din cei doi are nevoie de un suport pentru a se maturiza se rup odată ce „misiunea” este îndeplinită, pentru că cel care a crescut îşi vede partenerul cu alţi ochi şi-şi dă seama că nu mai vrea să mai trăiască alături de el. Pentru terapeutul Vincent Garcia, citat de publicaţia Psychologies, cuplul are mai multe funcţii: „Repară rănile din copilărie, îl hrăneşte pe celălalt din punct de vedere afectiv şi intelectual şi asigură un „cuib” cald. Când nici una din aceste funcţii nu mai este îndeplinită, cuplul nu mai poate supravieţui decât dacă partenerii îşi găsesc satisfacţii nevrotice inconştiente”.
Raţiunea nu ne poate ajuta în nici un fel atunci când suntem controlaţi de motive inconştiente. Maria (42 ani) a stat zece ani într-o căsnicie nefericită şi e conştientă de influenţa mamei sale, a cărei convingere era că omul nu are voie să separe ce a unit Dumnezeu, cu toate că şi ea suportase numeroase umilinţe în relaţia ei. „Eram prinsă între convingerile mele feministe şi ceea ce-mi tot repetase mama. O forţă pe care nu o puteam controla mă ţinea în situaţia asta şi doar cu ajutorul terapiei am reuşit să evadez”, se confesează Maria. Tot o satisfacţie nevrotică se regăseşte şi în cazul extrem al femeii care stă cu un soţ violent. „Pentru unii, iubirea înseamnă durere. Aceste persoane au nevoie să trăiască într-o dramă pentru a se simţi vii. Mama sau bunica lor le-a transmis mesajul „iubirea doare”, iar ele subscriu în mod inconştient”, explică psihologul Maryse Vaillant.
Reticenţa la schimbare este genetică
Ce alte motive le determină pe unele persoane să continue o relaţie disfuncţională? Teama de singurătate la cei care nu s-au simţit suficient de iubiţi în copilărie sau care au trăit sentimentul de abandon este unul dintre ele. „Aceste persoane refuză să se confrunte cu un vid intim care le-ar crea o angoasă foarte mare şi sunt astfel capabile să suporte plictiseala, agresivitatea sau dispreţul”, explică Maryse Vaillant.
Un alt motiv pentru care oamenii stau într-o relaţie nefericită este comoditatea. „Structural vorbind, suntem reticenţi la schimbare. Omul are o construcţie conservatoare, e dependent de ea şi la asta se mai adaugă şi ambientul social care ne porunceşte să stăm în banca noastră şi să nu facem valuri. Un divorţ e ca o undă: prietenii, copiii şi averea trebuie împărţite”, spune psihoterapeutul Augustin Cambosie. Lipsa de curaj este un alt motiv care ne împiedică să o luăm de la capăt. „Foarte mulţi oameni nu-şi pun problema să fie fericiţi. Femeilor li se spune adesea «dacă nu prea te bate, nu prea te înşeală, aduce aproape toţi banii acasă, de ce să-l laşi?»”, punctează Cambosie.
„Compromisurile se plătesc mai târziu”
Când ar trebui totuşi să se despartă un cuplu? Partenerii condamnaţi să stea împreună pentru că obţin satisfacţii nevrotice rămân aşa până când un eveniment, o frază sau o întâlnire cu o anumită persoană le dă peste cap existenţa. „O scânteie se aprinde în inconştientul lor”, spune psihanalistul Sophie Cadalen. Revelaţia are loc după luni sau ani de ezitări, când vocea interioară tot trăgea semnale de alarmă. „Într-un cuplu disfuncţional, fiecare îl acuză pe celălalt pentru faptul că relaţia nu mai merge, dar nici unul nu se întreabă de ce nu se despart, dacă tot sunt nefericiţi”, observă Cadalen.
Psihoterapeutul Augustin Cambosie este de părere că e bine ca un cuplu să se despartă atunci când cei doi au făcut absolut totul pentru ca relaţia să meargă. „Personal, nu sunt amatorul compromisurilor, dar asta depinde de personalitatea fiecăruia. Compromisul este o amânare a unei plăţi pe care trebuie să o faci”, spune el. Alţi psihologi spun că despărţirea e recomandată atunci când partenerii se acuză mereu că nu răspund la nevoile personale, iar lupta devine mai importantă decât cuplul în sine. „Într-un cuplu, există şi disensiuni ideologice. Bărbaţii nu vor să se simtă ţinuţi sub papuc, iar femeile vor romantism”, spune Bogdan Lucaciu. Diferenţele biologice date de nivelul de testosteron şi estrogen sunt accentuate de educaţie, băieţii nefiind lăsaţi să plângă sau să-şi exteriorizeze sentimentele, fetiţele fiind descurajate să fie agresive. „La vârsta de 10-12 ani, copiii ar trebui implicaţi în jocuri de roluri de înţelegere a celuilalt. Băiatul să fie încurajat să curteze o fată care-i place şi să accepte eventualul refuz, iar fata să încerce să arate cât de receptivă este şi dacă-l refuză, să nu-l jignească”, spune Bogdan Lucaciu. În realitate, adaugă specialistul, tocmai la vârsta când începe seducţia, familia şi şcoala sunt la maximum de rigiditate.
Cicălelile distrug armonia
De multe ori, la despărţirea unui cuplu contribuie un eveniment major, precum adulterul. Acesta este însă „bomboana de pe tort”, pentru că, în istoria cuplului, au fost multe momente de criză ignorate. La despărţire se ajunge şi pentru că partenerii sunt foarte rigizi. Persoanele mereu nemulţumite şi care funcţionează conflictual, cele care vor să controleze totul şi să se impună sunt de fapt incapabile să formeze un cuplu. Băieţii mamei, spre exemplu, sunt în cuplu un fel de copii care trebuie îngrijiţi. În schimb, anumite femei sunt extrem de pretenţioase şi critice la ce nu face partenerul lor, cum ar fi frecvenţa cu care li se dă telefon. „Nimeni nu poate satisface 360 de grade din cercul nevoilor unui partener. El ar trebui să acopere cel puţin jumătate din cerc, însă restul trebuie acoperit de prieteni, ambiţii şi preocupări personale”, spune psihologul Bogdan Lucaciu.
