Nae Caranfil e de parere ca ar fi trebuit sa urasca filmul ca fiu al unui critic de film. Dar glumeste cand spune asta! S-a incapatanat sa faca cinematografie si a reusit chiar ceva nesperat pe vremea comunismului: sa-si trimita primul film la un festival international.
In editia din 7 noiembrie a emisiunii "CineTePrinde" difuzata de Pro Cinema incepand cu ora 22:00, Cristian Tudor Popescu il va avea ca invitat pe regizorul, scenaristul si actorul Nae Caranfil. Acesta va marca debutul a cinci saptamani in care telespectatorii Pro Cinema se pot intalni cu marii actori romani prezenti in filme semnate Nae Caranfil. Cum era si normal, "luna Caranfil" incepe cu filmul sau de debut (realizat dupa terminarea facultatii) – "E periculoso sporgersi", si continua cu "Asfalt Tango" (14 noiembrie), "Dolce far niente" (21 noiembrie), "Filantropica" (28 noiembrie), si se incheie pe 5 decembrie cu ultimul film al regizorului, "Totul e tacere". Cu un asa regal de filme romanesti era normal sa-l abordam pe Nae Caranfil, care in ciuda faptului ca este ocupat cu filmul sau "Alice in tara tovarasilor", care va avea premiera anul viitor, a gasit ragazul sa ne acorde un interviu.
Ce te-a facut sa te indrepti catre cinema?
Nae Caranfil: E destul de ciudat… Cu un tata critic de film, eu ar fi trebuit sa urasc filmele! Glumesc, desigur. La mijlocul anilor ’60, in Romania lui Ceausescu, cinema-ul domnea atat in familia mea cat si pe strada. Erau ani relativ relaxati, asa ca aveam voie sa vedem selectiv filme din America, Franta, Italia, Anglia, pe langa filmele sovietice sau cele care proveneau din tarile-satelit ale URSS-ului. Deci nu "m-am indreptat" catre cinema la un moment dat, m-am balacit in el de la nastere.
In cazul acesta era absolut normal sa iei calea cinematografiei, nu? Tatal tau, Tudor Caranfil, te-a sprijinit?
N.C.: Mai tarziu, prin anii ’70, cand mi-am anuntat mandru intentia de a studia regia, tatal meu a simtit pericolul, si mi-a tinut o lectie-avertisment. Mi-a spus: "N-ai sa treci de examenul de admitere. Comisia e formata din regizori de film pe care i-am masacrat in cronicile mele, cum crezi ca vor rata aceasta sublima ocazie de razbunare? Si chiar daca, printr-un miracol, te-ai strecura in facultate, ei s-ar aranja ca sa nu iesi niciodata. Si chiar daca ai absolvi si ai primi o diploma, nimeni nu te-ar lasa sa-ti faci primul film. Si chiar daca l-ai face, gandeste-te la ce film ai fi silit sa faci, ce compromisuri ar trebui sa accepti (era sfarsitul anilor ’70 si climatul cultural se imputea cu fiecare zi!). Si chiar daca ar fi cu totii distrati si tu ai face din intamplare un film bun, l-ar cenzura pana n-ar mai ramane nimic din el! Si chiar daca nu l-ar cenzura, s-ar asigura sa nu fie vazut nicaieri in afara. Si chiar daca ai fi norocos indeajuns incat sa obtii un hit international, pana atunci iti vei fi distrus sanatatea, deci la ce bun?". Era argumentul "imbatabil" pentru adolescentul exaltat care eram; din acel moment am stiut ca filmul este pentru mine singurul viitor imaginabil.
Care sunt cele mai importante elemente pentru tine atunci cand faci un film? Ai vreo metoda anume?
N.C.: Imi ia mult timp si imi lipseste cu desavarsire metoda atunci cand caut o poveste buna. Nu tin notite, ma mut de la o idee la alta si inapoi, devin ori prea euforic ori prea depresiv, vorbesc interminabil cu cei din jurul meu si le iau reactia drept verdict suprem (sau, din contra, ignor total feedback-ul oferit de ei). Pe scurt, sunt excesiv si exasperant timp de luni si luni de cautari. In momentul in care insa imi gasesc reperele, ma organizez. Incep sa-mi folosesc timpul mai eficient, imi dau o luna pentru a scrie un "treatment" (rezumat), apoi alte doua pentru a pune pe picioare o prima versiune a scenariului. In cele mai multe cazuri, la capatul acestui drum sunt destul de multumit de rezultat, chiar daca stiu ca voi rescrie scenariul de cel putin inca doua ori. Insa nu sunt genul de artist posedat care isi arunca 120 de pagini in foc! Poate 120 de pagini ale altora, nu ale mele…
Cum iti alegi temele? Exista o legatura care conecteaza toata munca ta de pana acum?
N.C.: Nu mi-am planuit niciodata o "filmografie" coerenta, desi instinctiv caut sa impun un stil personal. Umorul este arma mea de baza, de care ma folosesc oricand am ocazia; poezia la fel. Umor si poezie impreuna egal dinamita! Sunt un autor de comedii? In secret asa ma consider, chiar daca nu incerc sa obtin rasete la fiecare minut si cateodata las dramaticul sa acapareze si sa directioneze filmul. Am teme recurente, insa nu le folosesc constient, pur si simplu apar spontan din loc in loc. Baiatul care pierde fata. Triunghiuri amoroase in structuri de vodevil. Autoritatea, vazuta drept stupida si periculoasa in acelasi timp. Compromisul. Asta ma intereseaza in mod deosebit. Personajele mele principale se confrunta adesea cu un compromis la un moment dat. Si de cele mai multe ori il accepta. Rusine lor.
Tu esti cel care scrie scenariile pentru filmele tale, uneori compui si muzica pentru ele. Asta aproape ca te face un muzician…
N.C.: Faptul ca imi scriu singur scenariile, ma transforma – cel putin in ochii mei – intr-un autor de film. Cu muzica, lucrurile stau putin altfel. Mi-ar placea sa gasesc un compozitor cu care sa stabilesc un mariaj profesional pe termen lung, sa-mi am propriul Nino Rota, de exemplu. Inca nu s-a intamplat, asa ca de doua ori pana acum am ales sa-mi scriu singur temele, folosindu-ma de putina pregatire muzicala pe care am primit-o cand eram adolescent. La "Dolce Far Niente", in Italia, mi-am dorit sa-l angajez pe Nicola Piovani – si am si reusit. Cu "Filantropica" am ales sa-i dau o sansa unui tanar muzician, Marius Mihalache, iar pentru "Restul e Tacere" am descoperit un compozitor francez de mare viitor – a nu se rata, in acest sens, urmatorul film al lui Claude Lelouch.
E clar… fara muzica nu ar fi filme semnate Nae Caranfil!
N.C.: E altfel de fiecare data, insa e adevarat ca muzica e un element-cheie al filmelor mele. In capul meu, vizualul duce povestea, in timp ce muzica poarta tema filmului. Sunt multi cineasti moderni care dispretuiesc muzica "de stare", considerand-o o carja, un mod artificial de a forta emotia in spectator. Dar daca filmul ar trebui sa spuna o poveste 100% vizual, cum pretind "puristii", atunci hai sa lasam deoparte si dialogul, si sa ne intoarcem la epoca filmului mut! Dar pana si filmele mute erau proiectate cu muzica unui pian pe fundal – asa ca sa impuscam si pianistul! Sa-i uitam pe Fellini, pe Chaplin, pe Hitchcock, Kieslowski si Coppola – toti s-au folosit de muzica "nemotivata", escrocii!
Prima ta pelicula, "E Pericoloso Sporgersi" (1993), a fost primul film care a abordat dorinta romanilor de a emigra in vest, o tema care a reaparut in "Asfalt tango" (1996), dar si in alte filme romanesti, cum ar fi "Occident" (2002) al lui Cristian Mungiu, sau "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii" (2006) al lui Catalin Mitulescu. Crezi ca subiectul mai este actual azi?
N.C.: Visul de a fugi din Romanica era o obsesie de masa in timpul anilor ’80. Ca tanar student la facultatea de film, ma consideram in secret un produs de export – si incercam sa ma pregatesc pentru marea zi a plecarii! Am parasit Romania in 1988, convins ca o faceam definitiv. Cine si-ar fi imaginat o schimbare de regim in acele vremuri? Am stat doi ani in Vest, si acesti doi ani au fost cea mai buna investitie pe care am facut-o vreodata. Acum lucrurile s-au schimbat. Plecarea din tara a incetat sa mai fie o aventura, a devenit un sport. Inca e o tema pe care multi cineasti est-europeni o abordeaza, pentru ca pot vorbi despre oamenii care pleaca sa munceasca afara, familii dezbinate, etc. Insa totul a devenit foarte social, s-a pierdut fascinatia aproape mistica din alte timpuri, cand romanii faceau glume de genul: "Cine pleaca ultimul din tara stinge si lumina"..
Apropo de plecat din tara si de studentia ta. Filmul tau din anul al III-lea de facultate – "Frumos e in septembrie la Venetia" – a fost la un festival international. Cum a trecut de cenzura?
N.C.: "Frumos e in septembrie la Venetia" a fost o adaptare oarecum subversiva a scenetei cu acelasi nume a lui Theodor Mazilu. In 1983 luase Marele Premiu la Festivalul de toamna al filmului studentesc (actualul Cinemaiubit). Cateva luni mai tarziu, am descoperit la secretariatul facultatii, in cosul de gunoi (!) un formular de inscriere la un festival international de film studentesc la Tours, in Franta. Formularul era necompletat si nou-nout, pe o hartie de o calitate inedita pentru mine in acele vremuri. L-am recuperat, l-am completat si l-am trimis, adaugand o scrisorica in care ii rugam pe organizatori sa trimita invitatia oficiala la doua adrese: la facultate, si la mine acasa, fiind constient ca faimosul cos de gunoi de la secretariatul facultatii era deosebit de incapator pentru asemenea documente. Invitatia a venit, s-a organizat (la insistentele mele) o vizionare cu "Venetia" pentru un anumit tovaras Popa de la Ministerul Invatamantului, care tovaras trebuia sa aprobe participarea; tovarasul – soldat disciplinat – a zis se respinge, eu mi-am furat propriul film din arhiva institutului, i-am pus o eticheta cu un titlu fals si l-am trimis la Tours povestind cuiva de la Ministerul de Externe ca am toate aprobarile, mai putin banii de expediere. Filmul a fost proiectat in festival (fara mine, bineinteles) si s-a intors cu doua premii: cea mai buna regie si cea mai buna interpretare feminina (Dorina Lazar). Singura consecinta a acestei "victorii culturale romanesti" a fost un scandal in facultate, la nivelul corpului didactic, la capatul caruia unii profesori au luat hotararea de a interzice accesul studentilor la propriile lor pelicule, pentru a nu se mai produce asemenea incidente nefericite pe viitor.
