Anunţul preşedintelui Băsescu că în prezent ne încălzim cu gaz rusesc, ca şi cel al UE că livrările Gazprom au scăzut şi cu 30% subliniază dramatic cât de dependentă este Europa de gazul rusesc. Dar veştile rele nu se opresc aici: proiectul gazoductului Nabucco, susţinut de UE, inclusiv România, se apropie de colaps. Ţara noastră păstrează totuşi câteva alternative, date inclusiv de drepturile de exploatare a unei părţi dintr-un câmp gazeifer din Marea Caspică.
Cel mai mare defect de design al Nabucco a fost faptul că din acţionariat lipseşte o companie producătoare, care să asigure că gazoductul va fi alimentat cu gaz. Din cei şase acţionari curenţi – companii naţionale din Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria plus germanii de la RWE – nici unul nu are acces la producţie. Câmpul Shah Deniz din Azerbaidjan, de unde Nabucco plănuia să aducă gaz în Europa, este deţinut şi dezvoltat de un consorţiu condus de British Petroloeum şi de compania azeră SOCAR. Astfel că prima lovitură mortală a fost dată Nabucco în octombrie, când British Petroleum a anunţat un proiect alternativ.
Totuşi, România nu este total scoasă din jocul gazului caspic. Ţara noastră deţine, prin Romgaz, dreptul de exploatare asupra 10% dintr-un al doilea câmp gazeifer din Marea Caspică, Shah Deniz2, şi depinde de autorităţile de la Bucureşti să valorifice la maximum aceste drepturi. Ministerul Economiei ne-a confirmat că se poartă negocieri, dar nu a putut da detalii asupra naturii şi rezultatelor acestora.
Prima lovitură: South East Europe Pipeline (SEEP)
Varianta propusă de BP urmează acelaşi traseu ca Nabucco-Azerbaidjan-Turcia-Bulgaria-România-Austria-Germania, dar are două avantaje insurmontabile: are asigurată alimentarea cu gaz la o capacitate de 10 miliarde de metri cubi (faţă de 31 miliarde metri cubi, cât este prevăzută pentru Nabucco) şi este mai ieftină. Costul Nabucco a fost estimat iniţial la 8 miliarde de euro, dar managerii austrieci ai proiectului au recunoscut că acesta se poate ridica până la 12-14 miliarde euro. BP propune folosirea reţelelor de conducte existente şi construcţia unor interconectori care să lege infrastructura ţărilor de tranzit. Având gazul asigurat şi la un cost semnificativ mai redus, SEEP are toate şansele să câştige cursa.
Al treilea avantaj al SEEP este că poate fi realizată până în 2017, dată la care va începe faza a doua a dezvoltării câmpului de la Shah Deniz, moment în care cele 10 miliarde metri cubi vor deveni disponibile. Or, este cel puţin îndoielnic că Nabucco va fi terminată până la acea dată. Din acest motiv, este puţin probabil ca BP şi consorţiul producător, care trebuie să anunţe la începutul acestui an rezultatele unei licitaţii pentru gazul azer, vor alege Nabucco drept câştigătoare. SEEP nu poate satisface obiectivul strategic al Nabucco – independenţa energetică a Europei, dar alte proiecte ar putea.
Lovitura a doua: Trans-Anatolian Gas Pipeline (TAGP)
La mijlocul lunii noiembrie, Azerbaidjanul şi Turcia au anunţat un nou proiect de aducere a gazului azer în Europa – Trans-Anatolian Gas Pipeline, care să traverseze Turcia şi să se oprească la graniţa bulgară, de unde să îşi găsească drumul spre Europa pe diferite căi. Proiectul ar utiliza mare parte din infrastructura deja existentă care ar urma să fie dezvoltată până la o capacitate de 30 mld. m3, foarte apropiată de obiectivul strategic al Nabucco.
TAGP are două avantaje uriaşe faţă de Nabucco. Primul este că are asigurată finanţarea. Anul trecut de Crăciun a fost semnat memorandumul prin care s-a stabilit că SOCAR, compania naţională azeră, va deţine 80% din acţiuni, iar azerii stau pe rezerve financiare uriaşe, în vreme ce finanţarea Nabucco este în continuare nesigură. Al doilea avantaj este că este susţinut de Statele Unite, care vede în proiect o alternativă realistă şi mai ieftină la Nabucco, care va îndeplini aceleaşi obiective strategice: asigurarea unei mai mari independenţe energetice a Europei şi consolidarea importanţei strategice a Turciei şi Azerbaidjanului.
Opţiunea României, AGRI
Acţionarii nu au anunţat cum va continua conducta din Bulgaria, dar au sugerat că doresc o cale considerabil mai scurtă decât cea a Nabucco, ceea ce înseamnă că România va fi lăsată, mai mult ca sigur, în afara traseului gazului caspic. Aici ar putea intra în joc alte două proiecte rivale – Interconectorul Turcia-Grecia-Italia (ITGI) şi Conducta Trans-Adriatică (TAP, prin Grecia, Albania, spre Italia). Singura şansă care pare suficient de realistă pentru România – una dintre cele mai entuziaste susţinătoare ale Nabucco – este realizarea proiectului AGRI care presupune transportul gazului azer prin Georgia şi apoi sub formă de gaz natural lichefiat până la Constanţa.
În era post-Nabucco
În luna ianuarie au urmat alte două lovituri date proiectului european. Mai întâi, la mijlocul lunii, concernul german RWE a anunţat că doreşte să îşi reconsidere poziţia asupra participării la Nabucco şi se gândeşte să îşi reorienteze priorităţile spre TAGP. RWE a fost adusă în concernul Nabucco pentru a linişti îngrijorările băncilor care ezitau să finanţeze proiectul, or, fără RWE, şansele de a obţine bani pentru Nabucco scad aproape de zero. Apoi, pe 31 ianuarie, guvernul turc a anunţat că nu mai consideră Nabucco o prioritate naţională, urmând să concentreze tot asupra TAGP.
În aceste condiţii, SEEP şi TAGP devin principalele favorite la transportul gazului caspic, în vreme ce Nabucco pare să îşi trăiască ultimele zile. Potrivit analistului Vladimir Socor de la Jamestown Foundation, „în mod clar, politica gazului caspic a intrat în era post-Nabucco”.
Şi South Stream?
În decembrie, Turcia şi-a dat acordul pentru tranzitul conductei ruseşti South Stream pe platoul său continental, încă o lovitură dată Nabucco. Conducta ar urma să aducă 62 mld. m3 de gaz pe sub Marea Neagră până în Bulgaria, de unde să îl transporte prin Serbia, Croaţia şi Slovenia spre Italia şi Austria, ocolind România. Prin South Stream, Gazprom ar urma să îşi consolideze dominaţia asupra pieţei europene a gazelor, Rusia şi-ar întări influenţa strategică în Balcani, în vreme ce poziţia României ar fi fragilizată. Multe ţări s-au arătat ostile South Stream, inclusiv guvernul actual al Bulgariei, dar lucrurile s-ar putea schimba. Bulgaria a fost una din ţările care au reclamat săptămâna trecută o reducere de 25-30% a livrărilor de gaz rusesc. Gazprom a susţinut că şi-a respectat întru totul obligaţiile contractuale, că ar fi livrat în întregime cantităţile cerute şi a indicat drept vinovată Ucraina, care ar fi reţinut mai mult gaz decât i se cuvenea. Această acuzaţie este perfect plauzibilă pentru că obicieiul ucrainenilor de a-şi „trage” gaz necuvenit din conductele care le tranzitează teritoriul este bine documentat.
În condiţiile în care problema ucraineană nu va fi rezolvată curând, o soluţie care ocoleşte această ţară cum este South Stream ar putea deveni atrăgătoare pentru europeni.
South Stream se confruntă cu două probleme majore. Prima este de natură tehnică şi priveşte capacitatea de a instala conductele şi de a transporta gazul la adâncimile pe care le atinge Marea Neagră şi a doua este financiară. Având în vedere dimensiunile şi compexitatea tehnică ale proiectului, costul realizării acestuia se poate ridica până la 30 miliarde de euro. Dar, după o iarnă europeană ca aceasta, este posibil ca Gazprom să nu aibă nici o problemă în asigurarea fondurilor necesare, iar dependenţa Europei de gazul rusesc ar putea deveni cronică. 
8 miliarde euro – la atât au fost estimate iniţial costurile gazoductului Nabucco, dar managerii austrieci ai proiectului au recunoscut că acestea se pot ridica până la 12-14 miliarde euro.
