22.2 C
București
marți, 23 iulie 2024
AcasăSpecialMulţi Ceauşeşti. Bafta noastră

Mulţi Ceauşeşti. Bafta noastră

Sunt sub impresia unei emisiuni de la Realitatea TV, unde Cătălin Striblea i-a avut invitaţi pe Dan Diaconescu şi Mugur Mihăescu (omul cu chelie de la Vacanţa Mare, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu cultura televizuală). Cei doi anunţau crearea câte unui partid, fiecare lucrează acum la constituirea unei noi formaţiuni politice, fiecare dintre ei, evident, va salva România. Chestiunea amuzantă era că au fost de acord de-a lungul emi­siunii unul cu altul, au spus de fapt cam aceleaşi lucruri, dar fiecare îşi face partidul propriu, fiecare cu jucăria sa. Eu văd aici o mare şansă pe care o avem cu toţii: în mod tradiţional, partidele populist-extremiste din România au fost conduse de câte un mic Ceauşescu, câte un lider maxim care se pune în fruntea unei mişcări, şi nu au nici un fel de intenţie de a colabora unul cu celălalt.

Exemplul clasic deja este cuplul Vadim Tudor-Gigi Becali. Ani în şir au apărut la televizor zicând cam aceleaşi lucruri. În stiluri diferite, cu referinţe diferite, dar, în esenţă, ideile erau aceleaşi. Iniţial, îşi trimiteau bezele, dar a fost mereu evident că nu e loc decât pentru unul într-un partid. Vadim Tudor a crezut o vreme că va putea utiliza banii lui Becali în folosul său. Gigi Becali a recunoscut frust că planul său era să-i ia partidul lui CVT şi să-l pună pe ceva post onorific. Când a fost evident că nici unul nu va obţine ce va dori de la celălalt, s-au bălăcărit ca la uşa cortului. Drept urmare, au rămas amândoi în afara Parlamentului. În mod bizar, Becali a reuşit indirect ceea ce alţii s-au chinuit fără succes: a scos PRM din Legislativ. Împăcarea lor simbolică pe lista comună pentru Parlamentul European a fost ceva temporar, nu au putut să fie colegi de partid nici măcar când au ajuns la Bruxelles. Ce spune scenariul Tudor-Becali despre populismul nostru extremist? Că nu există în afara unor personalităţi, nu are platformă, nu are idei, nu are forţă organizaţională. Chiar şi PRM, partidul cel mai solid organizat în această zonă, a fost mereu măcinat la vârf, oricine îşi crea o bază proprie era apoi mazilit de Vadim Tudor, mai paranoic în propriul partid decât era Ceauşescu la nivelul ţării.

Fenomenul Dan Diaconescu va repeta acest scenariu. Pe tonul său nerealist de molcom dat fiind aberaţiile pe care le emite, Diaconescu creează o structură în jurul personalităţii sale. Are în plus faţă de ceilalţi o televiziune, dar nu se întrevede nimic altceva. Va funcţiona acolo unde va fi el prezent, va face valuri, dar atât. Ideile sale sunt un amestec bizar de nostalgie comunistă şi capitalism al dereglementării. L-am auzit zicând la un miting de susţinere că partidul său va da înapoi oamenilor libertăţile pierdute în 1989. Asta a fost o premieră în palmaresul stupidităţii. De obicei, oamenii spun că regimul comunist a avut avantajele sale (casă şi job sigur), dar nimeni nu a mai proclamat dictatura ceauşistă ca pe un regim al libertăţilor. Diaconescu face exact asta. Acelaşi om plânge apoi pe umărul întreprinzătorilor, zicând că statul îi sufocă cu taxe şi legi proaste. Aici are dreptate, dar nu e limpede cum vor beneficia întreprinzătorii şi micii afacerişti români de libertăţile pierdute în 1989, Ceauşescu nu era mare fan al libertăţii economice. Acelaşi om care plânge libertăţile ceauşiste vrea să dubleze PIB-ul României dând fiecărui cetăţean 20.000 de euro pe care să-i investească. E copilăresc să crezi că PIB-ul e aşa o chestie care se poate umfla din hârtie şi discurs la televizor, dar un milion de români au semnat iniţiativa OTV.

Mă îndoiesc că s-au înghesuit la semnat pentru perspectiva de a deveni investitori, cât mai degrabă pentru că sună bine – fiecare aşteaptă acum 20.000 de euro de la stat. Sub formă de cupoane, pe care nu le-ar putea încasa de fapt şi nici nu e clar ce ar putea face cu ele, aşa că dacă, prin absurd, Diaconescu şi-ar aplica măsura respectivă, asta ar fi şi prima dezamăgire a electoratului propriu. Acest melanj ideatic compus din ce visează Diaconescu noaptea şi ce mai prinde din zbor de la câte un invitat cu idei multe şi năuce nu ţine loc de platformă în jurul căreia se poate construi. Singura platformă reală este „Scăpaţi-l pe Diaconescu de puşcărie”, o încercare de a politiza un caz de şantaj despre care nici nu se mai vorbeşte, chiar Realitatea TV îşi tratează invitatul devenit acceptabil ca pe un haiduc prins într-o încleştare  cu Sistemul. Aşa că eu zic să fim calmi, aşa cum am spus şi acum câţiva ani când mă întrebau oamenii panicaţi: „Ce ne facem cu Becali?”. Acesta este efectul privitului la televizor, dacă auzi de 20 de ori pe zi că Gigel va fi preşedinte, ai tendinţa să crezi că asta e vocea poporului. Becali a ieşit acum din peisaj şi avem o nouă sperietoare, Diaconescu şi partidul său. Nu se va alege nimic de el. 

Altfel, există şi o latură pozitivă la această activare politică a unor mase care altfel participă la viaţa publică prin rumegarea ipotezelor privind asasinarea Mădălinei Manole. Efervescenţa antisistem nu e proastă în sine, partidele principale trebuie ţinute sub presiune, pentru că altfel se oligarhizează. Dacă Elena Udrea câştigă alegerile la PDL Constanţa prin bătaie şi scandal, nu văd cu ce strică faptul că oamenii se apucă şi fac liste spontane de adeziuni la partidul lui Diaconescu. Oricum, partidele mari se întorc către cetăţeni doar la alegeri şi nici unul nu a produs ruptura – posibilitatea simpatizanţilor sau a tuturor celor doritori să voteze la alegerile interne, despre care am tot scris aici. Victor Ponta a promis aşa ceva în manifestul lansat înainte să câştige preşedinţia PSD şi eu tot aştept de la el să respecte această promisiune.

Deocamdată, suntem prinşi într-un cerc vicios în care partidele mari se comportă autist, iar provocatorii de pe margine construiesc mişcări personaliste care se sting o dată ce liderul popular îşi pierde elementul de noutate şi devine plictisitor. Ca să ai succes, îţi trebuie o platformă – idei, organizaţii, cadre. Ceva care să ţină oamenii activi şi uniţi, o reţea care să nu depindă de energia unui singur om. Adică un partid adevărat. Dacă un populist popular va reuşi să-şi transfere capitalul de simpatie spre un partid real, care să existe în afara personalităţii sale, atunci vom avea motive reale de panică. Până atunci, Diaconescu, Mihăescu, Becali, C.V. Tudor reprezintă doar provocări care nu strică unui sistem sănătos.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă