„Evenimentele din Orientul Mijlociu şi nordul Africii atrag atenţia tuturor asupra importanţei unei Turcii care poate comunica cu Orientul şi Occidentul, cu nordul şi sudul, şi care îşi cunoaşte cu adevărat vecinii”, s-a lăudat la Hanovra premierul Recep Tayyip Erdogan în faţa cancelarului german, Angela Merkel. El a profitat de târgul internaţional de tehnologie CeBIT, unde Turcia a fost anul acesta principalul invitat, pentru a cere Celor 27 să deblocheze negocierile de aderare a ţării sale la UE aflate de mult timp în impas, notează ziarul El Pais, citat de Agerpres.
Mesajul oportunist al lui Erdogan intervine în plin val de schimbări pe malul de sud al Mării Mediterane. În lipsa unei alternative, mulţi privesc spre Turcia ca la un model de referinţă pentru Maghreb şi Orientul Mijlociu. Două din trei persoane din ţările vecine consideră că Turcia poate fi un exemplu de urmat ca „sinteză a islamului şi democraţiei”, potrivit unui sondaj elaborat în 2010 de Fundaţia pentru Studii Economice şi Sociale din Ankara. Sistemul turc care l-a inspirat pe Gamal Abdel Nasser şi alţi lideri naţionalişti panarabi nu mai este însă republica autoritară a lui Mustafa Kemal Atatürk.
„Turcia va rămâne un model cât timp va continua să evolueze”, spun experţii. Turcii au fost nevoiţi să se elibereze, nu fără rezultatele tragice, de tutela militară asupra puterii civile. După reformele lui Atatürk (laicizare, alfabetizare latină, vot feminin…), alţi lideri au introdus schimbări structurale în rigidul sistem kemalist. Premierul Adnan Menderes a extins pluralismul politic, dar a fost spânzurat de un tribunal militar în 1960. După lovitura militară din 1980, Turgut Özal a modernizat economia ca şef de guvern. Un infarct i-a pus capăt vieţii, în 1993, în plină reformă politică. Venirea la putere a Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (islamist moderat) al lui Erdogan a coincis cu cea mai mare etapă de dezvoltare economică şi integrare cu Occidentul a republicii întemeiate în 1923.
Turcia nu a încetat să evolueze în pofida agitaţiei sale interne. Dar fără sprijinul SUA – care au integrat-o în NATO şi fac presiuni asupra Bruxelles-ului pentru a o admite în UE – şi chiar al Uniunii care concentrează aproape jumătate din schimburile comerciale turce, cu greu s-a fi vorbit acum de un model turc pentru lumea islamică. Tratatul Uniunii Vamale cu UE (1996) a pus bazele pentru expansiunea economiei turce până la începerea negocerilor de aderare (2005). De atunci investiţiile străine au atins 70 de miliarde de euro, iar venitul pe cap de locuitor s-a dublat situându-se la la circa 8.650 de euro lunar.
Într-un stat cu majoritate musulmană (99% din cei 75 de milioane de locuitori), dar cu o Constituţie laică şi un sistem democratic pluralist, emergenta economie turcă a crescut cu peste 6% anual în deceniul trecut, graţie expansiunii sale regionale. Barack Obama, în primul său turneu ca preşedinte al SUA, a salutat consolidarea „modelului turc”, care conciliază tradiţiile şi credinţele religioase cu revendicările de libertate şi prosperitate ale cetăţenilor.
Mii de egipteni concentraţi în piaţa Tahrir au salutat cuvintele premierului Erdogan pronunţate la televizor: „Niciun guvern nu poate întoarce spatele aspiraţiilor spre democraţie ale poporului şi nici nu poate supravieţui prin oprimare”. Înainte de vizita sa la Cairo, preşedintele turc, Abdullah Gül, a promis că „Egiptul va avea de partea sa Turcia în tranziţia sa politică care începe”.
