Criza sistemului financiar occidental si masurile anti-criza luate de guvernele american, britanic sau, mai nou, belgian care, in general, constau in nationalizarea sau utilizarea unor sume substantiale de la buget pentru salvarea institutiilor aflate in dificultate, au permis unor analisti sa se intrebe daca nu cumva a sunat ceasul capitalismului si al pietei libere. Daca pana si America, patria capitalismului pur – ni se spune cu satisfactie rautacioasa –, a recurs la ceea ce comisarul european pentru afaceri economice si monetare, socialistul Joaquin Almunia a numit "socialism financiar" – interventia de urgenta a guvernului – inseamna ca ceva e putred in patria pietei libere. In viziunea lor esecul pietei, asa dominata cum este de lacomia si iresponsabilitatea "rechinilor", demonstreaza nu numai ca piata trebuie reglementata drastic dar chiar ca interventia statului este absolut necesara. Marxistii pretind ca interventia statului este necesara pentru a elimina dezechilibrele "inerente" pietei si "modului de productie capitalist", altii, precum presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, cer imperios interventia statului in economie pentru a salva capitalismul de el insusi. "Ideea unei piete atotputernice fara nici un fel de reguli si fara interventie politica este o nebunie", a proclamat Sarkozy saptamana trecuta la Toulon. Oricum ar fi, "reglementare" si "stat" sunt cele mai utilizate cuvinte in ultimele doua saptamani. Din fericire, nici unul dintre ele nu reprezinta solutia. Din nefericire, majoritatea politicienilor si analistilor considera ca acestea sunt singurele solutii.
In primul rand, a vorbi despre o "piata fara reguli" este, in sine, un nonsens. Piata nu este o entitate malefica, nici o jungla: piata este o multime de tranzactii, un numar de contracte realizate in temeiul unor reguli. Piata libera nu inseamna, asadar, un soi de anarhie cum se tem adversarii ei, ci ca nimeni nu dicteaza preturile si termenii contractelor. Probleme pot insa aparea din alta parte: Ce anume cred actorii ca merita vandut si cumparat. Or, actuala criza financiara s-a nascut, in esenta, din tranzactionarea unor "produse bancare" create din speculatiile cu credite ipotecare si care si-au pierdut valoarea in momentul prabusirii pietei imobiliare. De aici s-a tras concluzia ca responsabili sunt speculatorii "lacomi" si ca guvernul trebuie sa reglementeze mai strict ce anume "se pune pe piata". Aceasta este o mare iluzie: Cata vreme va exista un vanzator, un cumparator si o marfa, nici cele mai drastice reglementari guvernamentale nu ii vor impiedica sa faca tranzactia, pentru ca vor fi intotdeauna cu un pas inaintea legislatorului. De aceea, dilema "mai multe sau mai putine reguli" este falsa. Mai curand e nevoie de reguli inteligente si eficiente si – de obicei – acestea sunt putine si clare mai degraba decat multe si prolixe. Pietele evolueaza in cicluri – perioadelor de expansiune le urmeaza unele de contractie – asa merg lucrurile de cand lumea. Tot ceea ce se poate spera in mod rational este sa se gaseasca modalitati eficiente de a evita dezastrele.
In al doilea rand, se crede in mod nejustificat, ca economia americana sufera de un deficit de reglementare. Nimic mai fals. De ce credeti, se intreba comentatorul revistei The Economist, ca bantuie lobby-istii pe culoarele Congresului. In nici un caz pentru ca economia n-ar fi reglementata ci pentru ca incearca sa-i convinga pe legislatori sa reglementeze in interesul grupului de presiune pe care il reprezinta. Daca economia n-ar fi suprareglementata n-ar fi nevoie nici de lobby si asta este valabil atat pentru Europa cat si pentru America. si aici venim la problema grupurilor de interese, care, la Bucuresti, par sa fie un mister impenetrabil. O serie de comentatori au atras atentia ca cele doua companii de administrare a creditelor ipotecare – Fannie Mae si Freddie Mac – au fost percepute in mod fals pe Wall Street drept companii ale caror bunuri sunt garantate de guvern in principal pentru ca ambele au reusit sa convinga Congresul ca isi asuma un program de finantare a locuintelor ieftine. Ce a iesit, stim. Ideea este ca grupurile de interese incearca, atunci cand pot (si, de regula, pot) sa influenteze politicile guvernamentale intr-un mod care sa distorsioneze grav functionarea pietei libere. Deci, din nou, este necesar mai putin stat, nu mai mult.
In sfarsit, ideea ca interventia guvernamentala este infailibila, este nu doar naiva, ci de-a dreptul periculoasa. Guvernul nu este o entitate abstracta ci este format dintr-un grup de politicieni validati, in cel mai bun caz, prin alegeri. De ce ar avea acest grup de oameni acces mai facil la adevarurile ultime ale cererii si ofertei decat agentii pietei? A incredinta guvernului central si statului in general putere asupra a ceea ce se produce sau a ce si cum se vinde e drumul cel mai scurt catre servitute pentru ca acorda guvernului si grupurilor de interese o putere cvasitotala asupra resurselor.
Friedrich Hayek spunea ca singura modalitate de a limita puterea grupurilor de interese organizate este limitarea puterii statutului. Suntem intr-o etapa istorica in care lumea pare sa fi uitat acest adevar. Se mai intampla. Dar de la un prim-ministru liberal ca al nostru, chiar ca nu ne asteptam la asa ceva.
