Băncile centrale de pe ambele maluri ale Atlanticului au adoptat politici monetare extraordinare în septembrie: mult aşteptata QE3 (a treia tranşă eliberată de Sistemul federal de rezervă monetară a Statelor Unite – Federal Reserve) şi anunţul Băncii Centrale Europene despre achiziţia de euroobligaţiuni ale statelor membre cu probleme. Pieţele au răspuns euforic, iar în SUA, de exemplu, preţul acţiunilor a atins valori demne de postrecesiune.
Alţii, mai ales din rândul celor care aparţin dreptei politice, sunt îngrijoraţi că cele mai recente măsuri monetare vor duce la apariţia unui viitor val de inflaţie şi vor încuraja cheltuieli fără măsură din partea guvernelor.
De fapt, atât temerile criticilor, cât şi euforia optimiştilor sunt nefondate. Cu atâta capacitate de producţie neutilizată astăzi şi cu perspectivele economice atât de jalnice, riscul apariţiei unei inflaţii serioase este minim.
Nu în cele din urmă, prin acţiunile lor, Banca centrală a SUA şi BCE au transmis trei mesaje care ar fi trebuit să le ofere un răgaz pieţelor. Mai întâi, cele două organisme spun că acţiunile anterioare nu ar fi putut funcţiona; într-adevăr, băncile centrale merită să fie blamate mai mult pentru apariţia crizei. Dar abilitatea lor de a-şi remedia greşelile este limitată.
În al doilea rând, anunţul Federal Reserve potrivit căruia va menţine rata dobânzilor la cote extrem de mici până la jumătatea anului 2015 înseamnă şi că nu aşteaptă o redresare prea curând. Acest anunţ ar trebui să fie un avertisment pentru Europa, a cărei economie este considerabil mai slabă decât a Americii.
În cele din urmă, Banca centrală şi BCE transmit că pieţele nu-şi vor reveni fără ajutor. Au nevoie de un stimul. Asta ar trebui să le servească drept răspuns celor din America şi Europa, care cer întocmai opusul: continuarea austerităţii.
Dar stimularea de care au nevoie – pe ambele maluri ale Atlanticului – este una de natură fiscală. Politica monetară de până acum s-a dovedit ineficientă şi este extrem de improbabil ca ea să impulsioneze o creştere sustenabilă a economiei.
În modelele economice tradiţionale, sporirea lichidităţilor duce la creşterea împrumuturilor, mai ales din partea investitorilor şi a consumatorilor, prin urmare stimulând cererea şi rata angajărilor. Dar să aducem în discuţie cazul Spaniei, unde atât de mulţi bani au dus la dispariţia sistemului bancar şi continuă să facă probleme, timp în care Europa nu poate conveni asupra unui sistem bancar comun. Adăugând numai lichidităţi şi continuând, în acelaşi timp, politicile de austeritate din prezent, economia Spaniei nu va fi pusă pe picioare.
În Statele Unite, băncile mai mici care finanţează întreprinderi mici şi mijlocii au fost neglijate complet. Guvernul federal, atât sub preşedintele George W. Bush, cât şi sub Barack Obama, a alocat sute de miliarde de dolari pentru susţinerea megabăncilor, însă a permis, totodată, ca băncile mici să intre în faliment.
Dar împrumuturile ar trebui să fie blocate, chiar dacă băncile ar fi mai înstărite. Până la urmă, întreprinderile mici se bazează pe împrumuturi colaterale, iar valoarea proprietăţilor imobiliare – cea mai importantă formă a garanţiilor pentru împrumuturi – încă reprezintă o treime din nivelul pe care îl înregistra înainte de criză. Mai mult, dată fiind dimensiunea capacităţii de excedent în imobiliare, ratele mai mici la dobânzi nu vor revigora prea mult preţurile din domeniul imobiliar, mult mai puţin umflate de altă bulă de consum.
Desigur, nu se pot exclude nici efectele marginale: schimbări mici în dobânzile pe termen lung de la QE3 ar putea duce la scăderea investiţiilor; unele persoane înstărite vor profita de preţurile mai mari ca să consume mai mult şi puţini proprietari de locuinţe vor fi capabili să-şi refinanţeze ipotecile cu plăţi mai mici, care să le permită să crească şi consumul.
Dar cele mai multe persoane cu dare de mână ştiu că rezultatul măsurilor temporare nu reprezintă altceva decât un impuls dat preţurilor – mai puţin decât necesar pentru susţinerea unui consum intens. Mai mult, rapoartele sugerează că beneficiile pe termen lung ale dobânzilor sunt neînsemnate pentru proprietari; se pare că principalii beneficiari sunt băncile. Mulţi dintre cei care vor să-şi refinanţeze ipotecile nu au cum, pentru că sunt „sub apă” (ipoteca lor este mai mare decât valoarea în sine a proprietăţii).
În alte condiţii, SUA ar beneficia de scăderea ratei de schimb care derivă din micşorarea ratei dobânzilor – un fel de devalorizare competitivă de tipul creşterii exporturilor şi micşorării importurilor („beggar-thy-neighbour”), care ar fi făcută pe socoteala partenerilor comerciali ai Americii. Dar, date fiind ratele mici ale dobânzilor în Europa şi încetinirea economică globală, câştigurile pot fi şi mai mici.
Unii se tem că noile lichidităţi vor conduce la rezultate mai proaste – de exemplu, o explozie a mărfurilor, care ar acţiona mai degrabă ca o taxă pentru consumatorii americani şi europeni. Oamenii în vârstă care au fost prudenţi şi şi-au păstrat banii în obligaţiuni guvernamentale vor avea câştiguri mai mici şi, prin urmare, consumul lor va scădea şi mai mult. Iar ratele mai mici ale dobânzilor vor încuraja firmele să facă investiţii de capital fix, adică utilaje foarte automatizate. În consecinţă, când va urma o perioadă de ameliorare economică, nu vor mai avea nevoie să angajeze oameni. Pe scurt, beneficiile sunt, în cel mai bun caz, mici.
În Europa, intervenţia monetară are un potenţial mai mare de a ajuta – dar există şi riscul similar de a înrăutăţi problemele. Ca să risipească anxietatea pieţelor privind imoralitatea guvernelor, BCE a introdus o condiţionare în programul său de achiziţie a obligaţiunilor. Dar dacă aceste condiţii acţionează precum măsurile de austeritate – adică vor fi impuse fără să fie însoţite de măsuri de creştere semnificative -, ele se vor asemăna mai degrabă cu un măcel: pacientul riscă mai degrabă să moară înainte să primească medicamente adevărate. Teama de a pierde suveranitatea economică va determina guvernele ţărilor să ezite în a cere ajutorul BCE, şi totuşi numai dacă îl vor cere programul BCE va avea un efect real.
Mai există un risc în Europa: dacă BCE se concentrează prea mult asupra inflaţiei, în timp ce Banca centrală americană încearcă să stimuleze economia Americii, diferenţele la rata dobânzilor vor conduce la o întărire a monedei euro (cel puţin relativă), subminând competitivitatea şi perspectivele de creştere ale Europei.
Atât pentru Europa, cât şi pentru America, pericolul este acum că politicienii şi pieţele cred că o politică monetară poate învia economia.
Din păcate, principalul său impact în acest moment este că distrage atenţia de la măsurile care ar stimula într-adevăr creşterea economică, inclusiv o politică de expansiune fiscală şi reforme în sectorul financiar, care ar spori împrumuturile.
Actuala criză, care ţine deja de cinci ani, nu se va sfârşi prea curând. Asta susţin, într-un cuvânt, Banca centrală americană şi BCE. Cu cât mai repede înţeleg acest lucru şi liderii noştri, cu atât va fi mai bine.
Joseph E. Stiglitz, laureat al premiului Nobel în economie, este profesor la Columbia University. Cea mai recentă carte a sa este „The Price of Inequality: How Today’s Divided Society Endangers our Future” („Preţul inegalităţii: Cum societatea divizată de azi ne pune în pericol viitorul”). Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
