Nu-l sperie distanțele, nici frigul sau zăpada. A ajuns până în Groenlanda pentru a sluji puținilor români de acolo. Spune că rolul Bisericii este să meargă până la capătul Pământului pentru fiecare suflet. Copiilor le spune că vine din țara lui Moș Crăciun, iar aceștia îl îndrăgesc.
Așa ar putea fi descris în câteva cuvinte părintele Macarie Drăgoi, episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, omul pe care l-am întâlnit la aproape 2.700 km de casă, la Oslo, și care a acceptat să ne povestească despre ce înseamnă credința în țările nordice, dar și care este semnificația reală a Crăciunului.
Reporter: Aveți una dintre cele mai dificile misiuni deoarece trebuie să păstoriți o episcopie care se întinde peste nu mai puțin de trei țări: Danemarca, Suedia și Norvegia. Cum reușiți să parcurgeți distanțele dintre parohii?
PS. Macarie Drăgoi: Distanțele între parohii sunt uriașe, însă când dragostea e mare, atunci și jertfa este pe măsură. Călătoresc foarte mult, iar tinerețea mă avantajează, deoarece am de parcurs distanțe foarte mari între parohii, cu slujiri până la ore târzii din noapte. În avion îmi deschid cartea de rugăciuni și mă rog pentru toată lumea, iar cei cu care călătoresc îmi observă crucea. În acel moment și cei care cred, și cei care nu cred se înseninează, iar eu îi întâmpin cu un zâmbet, neuitând că prima limbă în comuniunea noastră este zâmbetul. Atunci când conștientizăm că fiecare din cei de lângă noi poartă chipul lui Hristos, avem un strop de bunătate, de generozitate, de noblețe și de dragoste.
Țările nordice sunt recunoscute drept țări secularizate. Cum reușiți să vă desfășurați activitatea?
De curând am călătorit cu avionul și, ca de obicei, am deschis cartea de rugăciuni. Lângă mine s-a așezat un tânăr. Mi-am făcut semnul Sfintei Cruci, mi-am început rugăciunea și el mă urmărea cu o mare curiozitate. Văzând că am făcut o pauză, a îndrăznit să mă întrebe: „Nu vă supărați, din ce Biserică faceți parte?“. Din Biserica Creștină Ortodoxă. „Și este cartea dumnea-voastră de rugăciuni? Uitați, eu călătoresc foarte mult și sunt impresionat de modul în care vă rugați. Ați putea să mă învățați și pe mine să fac semnul Sfintei Cruci și să mă rog?“. Da, cu mare placere. În aceste călătorii de suflet, unii oameni se apro-pie de Dumnezeu și devin creștini în familia mare a Bisericii noastre ortodoxe.
Haideți să vorbim despre modul în care este organizată Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord.
Azi avem 27 de parohii în Suedia, 16 în Danemarca și 12 în Norvegia, dar cu emoție vă mărturisesc faptul că în urmă cu 8 ani, când am ajuns aici ca episcop, nu erau nicio parohie, niciun preot în Norvegia. Era doar o asociație la Oslo care organiza o dată pe lună o Liturghie sau o slujbă, cu preotul din Suedia, de la Göteborg. Cel mai apropiat oraș de Oslo, unde există pa-rohie, era Göteborg. Preotul de la Göteborg venea din când în când să-i slujească pe români, care se adunau în Biserica Greacă. Odată cu venirea mea la cârma acestei nou-înființate episcopii, am ieșit în căutarea oilor pierdute ale casei românești. Mi-am luat în desagă sfintele vase, odăjdiile…
Schiurile?
Să știți că am și schiat de multe ori pe aici. Nu a fost ne-voie să schiez așa cum schiam odinioară când mergeam cu crucea în Ajunul Botezului în casele răsfirate din Munții Țibleș, zona mea natală, din județul Bistrița-Năsăud.
Dincolo de Cercul Polar am înființat câteva misiuni în nordul cel mai îndepărtat al Norvegiei, inclusiv în Groenlanda. Am pus contactul centrelor noastre misionare și dacă primim un semn, mergem în căutarea fraților români. Mergem până la capătul Pământului pentru a-i întări și pentru a salva sufletele fraților noștri români.
În Biserică întotdeauna ne simțim acasă. Le spun deseori fraților români când mă vizitează la Centrul Episcopal din Stockholm, unde avem și o bisericuță: „Ați pășit, dragii mei, pe pământ românesc. Să vă simțiți acasă. În jurul altarului, rugându-ne în lim-ba noastră strămoșească, pu-nând un bob de rugăciu-ne și un pai de lumânare, și împărtășindu-ne din Sfântul Potir pentru a ne uni pe de-plin cu Hristos, nu ne putem simți decât acasă“.
Gândiți-vă că în Danemarca, la momentul sosirii mele ca epi–scop, nu era nicio parohie românească. Preotul de la Mal–mo ajungea la Copenha-ga și unde mai reușea el să ajungă, la solicitările fraților români. Am reușit prin mila lui Dumnezeu să aduc preoți, și nu numai să îi aduc, ci și să le fiu aproape, din primele zile ale slujirii lor, încre-din-țându-i de faptul că le sunt părinte și frate. După ce s-a întărit comunitatea, am mers în alt loc, și apoi în altul, și așa am ajuns și la Oslo.
Acolo ne-am adunat mai întâi într-o biserică luterană. La prima slujbă erau doar 4 români într-o biserică imensă, iar românii s-au așezat aleatoriu între bănci. Simțeam un gol imens în biserică și în su-fletul meu, dar n-am deznădăjduit. Am identificat o altă biserică disponibilă pe care am închiriat-o. În această biserică slujim de 8 ani. Azi sunt cam 100 de români la fiecare Sfântă Liturghie. S-au născut mulți copilași, am construit și o școală parohială românească.
Câți copii ați botezat?
Am botezat mulți copii în Scandinavia și în alte locuri. La începutul slujirii mele arhierești la Stockholm am fost întâmpinat de o tânără familie care mi-a cerut binecuvântarea pentru naștere de prunci. Și am binecuvântat-o arhierește, cu ambele mâini. După o vreme mi-au împărtășit bucuria unei apropiate sărbători a botezului și mi-au spus: „Presfințite, dacă ați botezat cu ambele mâini, s-au zămislit gemeni și s-au născut gemeni“. Și am botezat doi gemeni. Această întâmplare frumoasă o împărtășesc deseori în comunitățile în care slujesc, încurajând nașterile. Important este că se nasc copii și că îi creștem frumos.
În școala parohială românească ne dăm toată silin-ța, împreună cu frații preoți și soțiile lor, să le culti-văm identitatea și credin-ța strămoșească. Este lup-ta mea de căpetenie, în aceste ținuturi mai friguroase, mai secularizate, de a menține identitatea în familia creștină românească. Ce se întâmplă? Părinții și-o păstrează, însă exis-tă această mare ispită a îndepărtării de limba ro-mâ-nească. Când se pierde limba, se pierde și credința. Copilul nu se mai poate ruga în limba maternă, nu mai înțelege mare lucru, așa cum s-a întâmplat cu câțiva copii pe care i-am recuperat cu mare greutate. La începutul venirii lor la biserică, spuneau: „Părinte, nu înțelegem nimic din slujbă“. Ne-am ocupat de ei și încet, încet și-au revenit. Ne dăm toată silința să organizăm cât mai multe cursuri de lim-ba română. Este nevoie de o lucrare stăruitoare pentru a cultiva limba maternă și tot ce am moștenit de la înaintașii noștri, mai presus de toate credința.
Norvegia este una dintre cele mai scumpe țări din Europa. Cum reușește un preot, care are și familie, să supraviețuiască aici?
Noi conștientizăm faptul că nu am venit aici doar pentru a ne obține pâinea cea de toate zilele, ci mai cu seamă de a ne hrăni din pâinea vieții, din Euharistie. Aceasta este pâinea cea adevărată, care ne ajută să depășim și frigul fizic, și pe cel metafizic. Le spun deseori fraților preoți că noi am venit aici ca să-i slujim pe credincioși. Este adevărat că e nevoie să ne creștem copiii, să le oferim ceea ce este de trebuință, și ne ajută bunul Dumnezeu, dar nu trebuie să ne oprim doar la partea aceasta materială, ci trebuie ca aceasta să o transfigurăm în comuniunea cu Mântui-torul Hristos, și este o mare binecuvântare că se poate sluji Liturghia.
Cea mai mare minune aici, în Scandinavia, este faptul că în unele orașe, în care viețuiesc mii și mii de oameni care nu mai cred în Dumnezeu, se săvârșește Sfânta Euharistie. Este o mare binecuvântare să ne putem împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului în aceste ținuturi, pentru a ne încălzi inima și a ne întări duhovnicește.
Pentru că ne aflăm în perioada sărbătorilor, aș vrea să transmiteți un mesaj către români, de aici din țările nordice, locul unde se află reședința lui Moș Crăciun.
Ajung în țară în prag de Crăciun și întâlnesc foarte mulți copilași pe care îi câștig foarte repede spunându-le că vin din țara lui Moș Crăciun, și toți se bucură. În urmă cu câteva zile am vorbit cu o feti-ță la telefon. Eu uitasem că îi spusesem cu ceva timp în urmă că vin din țara lui Moș Crăciun, însă fetița nu a uitat și prima întrebare a fost: „Părinte episcop, l-ați întâlnit pe Moș Crăciun?“.
Da!. „Și i-ați spus de mine?“. Da, i-am spus că ești o fetiță cuminte, credincioasă, minunată! „Dar o să-mi trimită ceva frumos și mie?“ Da! „Dar mi-l puteți da și mie la telefon pe Moș Crăciun?“
Atunci am înțeles ce înseamnă bucuria inocenței. În aceste ținuturi mai misterioase, de Crăciun, prin acest Moș generos, trăim personificarea dărniciei și, prin colindele și darurile noastre simbolice, printr-o carte de rugăciuni, printr-o iconiță, printr-un cadou simbolic, încercăm să fim aproape și de cei mici, dar mai cu seamă de cei singuri și de cei vârstnici.
Acum, de Crăciun, împreu-nă cu frații preoți, cu tine-rii noș-tri, îi colindăm și pe ro-mâni, și pe scandinavi. Colin-da le face bine și li se umezesc ochii când o aud, chiar dacă nu îi înțeleg versurile. Sunt atât de melodioase, atât de fru–moase aceste colinde. Și le colindăm și fraților români, reamintindu-le de puritatea și frumusețea copilăriei.
Așadar, în aceste zile sfinte, să nu uităm că Hristos se face om, se întrupează iar și iar de dragul și pentru folosul nostru. De o mie de ori dacă s-ar naște Hristos în Betleem, totul e în zadar dacă nu se naște și în inima noastră.
Dincolo de Cercul Polar am înființat câteva misiuni în nordul cel mai îndepărtat al Norvegiei, inclusiv în Groenlanda. Am pus contactul centrelor noastre misionare și dacă primim un semn, mergem în căutarea fraților români.“
