Florence K. Berger, o scriitoare care a vizitat in 1877 Bucurestiul, nota in cartea sa
"O iarna in orasul placerii": "…Daca iesi pe strada cu trasura ta eleganta, care s-ar potrivi foarte bine si la Paris, caii pot cadea pana la genunchi in crevasele care se casca in mijlocul drumurilor… iar daca te saturi sa fii zgaltait, scuturat si impins dintr-o parte in alta si esti nerabdator sa cobori din ea si sa mergi pe jos, curaj, pentru ca ghetele tale lacuite se pot scufunda cu totul in praful alb sau in zapada, sau in zloata, sau in noroi, dupa anotimp". Este doar una dintre observatiile facute de scriitori, jurnalisti sau diplomati care stau marturie ca de sute de ani incoace starea deplorabila a drumurilor a fost motiv de uimire constanta pentru cei ce ne-au vizitat tara. Acest amanunt a ajuns sa faca parte din identitatea noastra. Romania egal femei frumoase, peisaje extraordinare, ospitalitate si strazi pline de gropi.
Nu ne place, ne enerveaza, ne face viata grea, ne simtim rusinati mai ales cand ne comparam cu tarile vecine si, cu toate acestea, pana acum am fost incapabili sa schimbam ceva. Din 1877 incoace, evolutia acestui indicator de civilizatie este minimala. In timp ce tarile dezvoltate se lupta pentru mii de kilometri de autostrazi, noi de abia am depasit doua sute. Asa se explica de ce in "Raportul anual al competitivitatii 2008-2009", la capitolul "Calitatea drumurilor", Romania ocupa un socant loc 126 din 134, umar la umar cu Burkina Faso, Burundi, Zambia, Mozambic si Uganda si depasita cu mult de Bulgaria, Ungaria, Slovenia. Aceste statistici sunt tratate la Bucuresti cu o lejeritate uluitoare, de parca ar privi o alta tara. Daca, brusc, echipa de fotbal ar incepe sa piarda la scor meciurile cu Liechtenstein, cu Insulele Feroe si cu San Marino, s-ar produce un cutremur national.
Daca am tine-o asa cativa ani si echipa nationala ar cobori de pe locul 17, unde se afla acum, pe locul 126, s-ar lasa cu proteste de strada si cu devastarea sediului Federatiei Romane de Fotbal. Premierul si presedintele ar ajunge sa-si dea demisia. Iata, insa, ca ocupam acest jenant loc 126 in clasamentul mondial al calitatii drumurilor si nimeni nu ofera nici macar explicatii. Sa vedem un ministru al Transporturilor dandu-si demisia pentru ca in trei ani de mandat nu a realizat nici un kilometru de autostrada ar fi deja un scenariu SF. De ce? Pentru ca ne-am obisnuit. Pentru ca este o problema care tine deja de cateva generatii. Asa cum ni se pare normal sa avem rezultate relativ bune la fotbal si, chiar daca avem perioade mai proaste, sa fim totusi o prezenta respectata si apreciata in acest sport, asa ne-am obisnuit cu gandul ca a avea drumuri proaste este o fatalitate.
Cum am ajuns aici? Nu exista un singur raspuns, ci o suma de probleme ignorate timp indelungat cu iresponsabilitate. Toate au fost analizate de "Romania libera", care incepe astazi o dezbatere pe tema infrastructurii rutiere, pentru a atrage atentia asupra dimensiunii grave a esecurilor inregistrate in acest domeniu si a faptului ca ele au ajuns sa puna sub semnul intrebarii capacitatea noastra de a depasi un anumit nivel de dezvoltare. Ratarea marilor proiecte la care asistam astazi este doar una dintr-o serie lunga. In general, progres inseamna plusul adus de o generatie multiplicat constant de cele urmatoare. In materie de sosele, in Romania valabil este exact opusul. Minusul creat de generatiile anterioare a fost multiplicat permanent de lipsa de performanta, de persistenta in greseala a celor ulterioare.
Este limpede, Ceausescu nu a avut viziune. Sau a avut una, dar s-a speriat de ea. Poate a realizat ca, daca va construi autostrazi, ii va incuraja pe oameni sa circule. Iar de la libertatea de miscare la cea de gandire nu ar mai fi fost decat un pas. si, fiind un destoinic paznic de lagar, si-a dat seama ca asta nu il ajuta deloc. Asa ca a preferat sa serveasca nevoile de transport de marfuri ale economiei incurajand dezvoltarea cailor ferate. De aceea, in anii ‘70, cand Comisia Economica Europeana a propus pentru prima oara o retea continentala de drumuri care sa asigure unificarea tuturor rutelor de transport, inclusiv ale celor din Romania, Ceausescu a spus pas. Atunci au fost puse pe plansa "coridoarele europene" Constanta-Nadlac si Albita-Giurgiu si tot atunci Romania a ratat prima mare ocazie de a se sincroniza cu restul continentului.
De la paranoia fostului dictator la superficialitatea tuturor presedintilor, premierilor si ministrilor de Transporturi care i-au urmat nu a fost decat un pas. Unii pur si simplu nu aveau inteligenta si pregatirea necesare pentru a pricepe cat de importanta este infrastructura rutiera. Altii, doctori (doar) in scoala vietii, si-au aranjat doct suvita de par si au decretat ca Romania nu are ce face cu autostrazile. Ca nu are suficient trafic pentru a le face rentabile. Ignorand complet prognozele care nu puteau spune decat ca si aici, ca in restul blocului ex-comunist, numarul masinilor va creste exploziv. Din acest tablou au lipsit si lipsesc specialistii. Nu ii avem? Daca da, atunci unde au fost cand s-a optat pentru o solutie tehnica proasta pentru constructia Autostrazii Bucuresti-Pitesti, care a garantat fisurarea ei permanenta?
Unde sunt astazi, cand traseele promiselor viitoare sosele se schimba de la o zi la alta, in functie de pozitia loturilor de pamant pe care reusesc sau nu sa le cumpere ministrii si prietenii lor? De ce nu ii auzim spunand ceva, aparandu-si onoarea? Am incercat sa aflam direct de la ei daca mai exista efort intelectual, creativ, din partea inginerilor romani specializati in drumuri. Din pacate, sefii lor au considerat ca nu este bine sa vorbeasca despre aceste lucruri si ne-au refuzat cererile de interviuri. Aroganta directorimii "de stat" si-a spus si aici cuvantul.
Banii nostri sunt buni pentru a le acoperi salariile, dar in nici un caz nu ne este permis sa-i intrebam daca ii cheltuiesc cu folos. A construi drumuri durabile nu inseamna doar satisfacerea unor nevoi economice si nici doar posibilitatea de a calatori rapid si civilizat, ci mult mai mult. Este testul de maturitate al unui stat care a deprins rutina realizarii marilor proiecte publice, care stie sa foloseasca inteligent resursele tarii in folosul cetatenilor ei, care pune dezvoltarea comunitatii mai presus de orice alte interese.
