Multă vreme nu mi-a plăcut Mihai Constantin. Am detestat filmul cult al deceniului nouă şi pe toţi actorii lui, laolaltă cu el. Mă refer la „Liceenii”, desigur, o peliculă dizgraţioasă până la insuportabilitate. De altfel, ca să fiu sincer, întreaga serie mi-a fost nesuferită; şi acum, când aud „Ani de liceu”, îmi vine să scot din teacă pistolul cu ventuze şi să trag în radio.
Dar într-o vară l-am avut vecin, în Vama Veche. El era găzduit într-o casă frumoasă, la care mă uitam cu jind. Undeva în marginea satului, pe întinsura care leagă Vama de Doi Mai. Construcţie pe un singur nivel, pare-mi-se în formă de „U”, cu o curte largă în faţă şi îngrădită cu o grindă zdravănă, dar plasată la mică înălţime (curajos lucru, un gard scund în România!). N-am aflat dacă era casa lui sau a unor prieteni; în tot cazul, chiar şi fără să-i cunosc, datorită casei aveam o foarte bună părere despre proprietari. Eu locuiam alături, într-un vagon mansardat, înghesuit şi cu odăi mici. Aparţinea cuiva de prin PSD, un personaj scârţar şi de prost-gust. Singura calitate: ca şi casa lui Constantin, era construit chiar pe malul mării, la 20 de paşi de ultimul (sau primul) val.
Îl vedeam deseori pe Constantin. Se plimba prin curte cu un aer introvertit, liniştit şi, fireşte, absent. Nu ştiu dacă l-am văzut vreodată la plajă. Era anul fără corturi pe nisip, iar pe bucata aia de ţărm se adunau exclusiv nudiştii. Probabil din cauza asta nu se însorea pe plaja din faţa casei lui- deoarece se temea de vreun curios cu aparat foto. Sau, pur şi simplu, poate că nu agrea nudismul.
Am început să-l plac pe Mihai Constantin când l-am văzut udându-şi gazonul. Era înnorat şi destul de probabil să plouă în curând. N-a ridicat nici măcar o singură dată privirea spre cer, ca să urmărească evoluţia norilor: îi era indiferent ce decide natura. El avea de udat un gazon, şi-l uda.
Vreun sfert de ceas mai târziu a început ploaia, mai întâi uşor, ca un zvon, apoi cu putere, năvălind pe pământ ca un animal turbat.
Mihai Constantin continua să ude peluza, netulburat. Asta îşi propusese, asta făcea. Cu o determinare de yoghin, el îşi urma neabătut treaba. Nu-i păsa de cămaşa udă, de risipa evidentă de apă plătită din propriu-i buzunar, de prezenţa mea evidentă: mai avea un colţ, după ce parcursese, cu calm, întreaga suprafaţă înierbată. Când a terminat de udat şi-a strâns liniştit furtunul şi s-a dus la adăpost. Iar eu l-am îndrăgit.
Mi-am adus aminte de Mihai Constantin duminică, în Giurgiu. Nori negri pe cer, furtună şi stropi mari de ploaie, ce dădeau de veste despre urgia ce avea să vină. În cinci minute aerul s-a transformat într-o apă verticală, unind cerul cu pământul.
Iar maşina ADP Giurgiu continua să ude şoseaua principală, întocmai lui Mihai Constantin peluza, pe vremuri.
N-am văzut, în toată această vară, această maşină udând vreo stradă. Poate că o mai fi trecut, vreodată, dar n-am mai văzut-o eu. Şi o vedeam acum, pe o ploaie diluviană.
Ştiţi de ce? Pentru că televiziunile filmau în oraş, cu ocazia furtului de focoase. Veniseră „tovarăşii de la centru”, iar oraşul trebuia să dea bine, să pară o urbe îngrijită, aflată sub o înţeleaptă„oblăduire”.
Pe Mihai Constantin l-am îndrăgit, acum mai bine de un deceniu, iar pe domnii de la Giurgiu i-am înjurat de mama focului, a gheţii şi, în general, de mamă.
