In curand, micul Paris, isi alege primarul, cu speranta ca se va schimba si o parte din vechea, ineficienta echipa. Speranta timida; totusi, speranta – crezul inexplicabil care se repeta in preajma oricarui scrutin. Parisul cel mare si l-a ales nu demult, intr-un exercitiu electoral trecut aproape neobservat. Aici nu s-a schimbat nimic, socialistul Bertrand Delanoë si-a pastrat postul, ba chiar si-a intarit echipa, ceea ce i-a permis sa refuze alte aliante decat cea cu verzii. In cazul lui, ca si prin alte orase din Franta unde opozitia de stanga a castigat, alegatorii au ales persoana, nu neaparat partidul. Iar Delanoë are cu ce sa se laude. Gestionarea vietii curente a Parisului se petrece fara incidente deosebite, proiectele importante vad lumina zilei fara sa se bata tam-tamul, circulatia automobilelor e suportabila (mult mai fluida decat cea bucuresteana), poluarea nu este excesiva. Iar cand nu sunt greve circulatia pe transporturile publice este sigura. Reteaua metroului pare a fi fost conceputa de insusi Descartes. Evident, continua criza de locuinte in batrana Lutetie. Dar se si construieste, chiar in unele cartiere din perimetrul istoric.
Intre timp, se lanseaza pentru dezbaterea publica o intrebare la care toata lumea va trebui sa mediteze: cum trebuie dezvoltat Parisul pe verticala, fara sa ajunga sa arate ca un oribil oras postmodern iesit direct din nisipurile Dubaiului? Dezbaterile de acest soi sunt importante. Uneori ele sunt insotite si de prezentarea unor proiecte selectate prin concurs, de exemplu, cele pentru modernizarea zonei fostelor hale, deja modernizata in urma cu trei decenii. Asta, fiindca modernismul de pe la mijlocul veacului trecut a inceput sa-si dea duhul. Se vede acum ca el nu mai poate fi umanizat decat cu dinamita – destin de care vor avea parte si atatea mandre cartiere proletare din Bucuresti. Nimeni nu s-a suparat cand primarul Parisului nu a selectionat nici unul dintre cele patru proiecte finaliste pentru aceasta zona din centru. Nu erau intrunite toate conditiile, deci a preferat sa astepte. Iar primarul scoate la iveala alte proiecte, chiar in perspectiva de a fi terminate de adversarii sai politici. El stie ca parizienii sunt dificili.
Au criticat si piramida de la Louvre, si biblioteca lui Mitterrand, si "rafinaria" lui Pompidou sau atatea alte restaurari. Pana la urma s-au impacat cu ele, iar acum le iubesc. Dar tot acest proces de primenire, prin care trece de cateva decenii bune capitala Frantei, ii face bine. Astfel ramane Parisul cel mai vizitat oras din lume. Sigur, are argumentele trecutului sau, dar le are si pe cele ale unei continue modernizari discrete. Delanoë stie sa profite chiar si de polemicile pe care le provoaca, dovedind ca e prezent, implicat, nu un simplu abonat la functie. A facut culoare speciale pentru autobuze sau pentru biciclete, pe care toata lumea le respecta. Multi au crezut ca circulatia va deveni si mai dificila.
Iata ca mai degraba s-a restructurat. si s-a evitat astfel, cel putin deocamdata, inaltarea unor greoaie benzi de circulatie printre clariri, care ar fi schimonosit orasul. Iar cand acelasi primar organizeaza plaje de nisip pe malurile Senei, pe timpul verii, sau are ideea acestei formidabile retele de biciclete publice in Paris – pe care atatea alte capitale le copiaza –, sigur ca devine un primar popular. Cu aceasta popularitate spera sa cucereasca sefia partidului sau, cine stie, poate chiar viitoarea functie prezidentiala! "Delanoëmania", cum i se spune, are o inalta cota de publicitate. Iar cand ambitiosul om politic scoate din maneca un nou concept si o noua doctrina, anuntandu-ne ca el este un socialist liberal, se poate paria ca se va vorbi in continuare despre el.
In Franta campaniile locale se castiga pe teren, nu la televizor. De altfel, nici nu vezi alte afise electorale decat cele de pe panourile special amenajate pe langa instititiile republicane sau in preajma birourilor de votare. Publicitatea electorala e o sabie cu doua taisuri. Cand e prost facuta, cand suna fals, se poate intoarce impotriva celui popularizat. Vor constata-o atatia candidati locali, care si-au latit chipurile pe gardurile Romaniei, crezand ca stiu sa linguseasca masele. Dincolo de injuraturile de rutina, cel putin pentru Bucuresti campania electorala pare un exercitiu suprarealist suav. Cum sa mai vii cu credibile promisiuni electorale cand timp de aproape doua decenii nu s-a luat in calcul nici un proiect de anvergura in aceasta capitala europeana? Cine sa-i creada pe acesti candidati? Sau – poate stiu ei mai precis decat mine – stiu ca au ramas atatea batalioane de naivi prin toate cartierele? Dar mai degraba am sentimentul ca fatalitatea are azil politic la Bucuresti.
Tot ceea ce balteste de ani de zile fortifica fatalismul bucuresteanului, il intareste in convingerea ca nimic nu se poate schimba. si totusi el mai spera! Chiar daca nu s-au gasit la Bucuresti nici formula pentru asfaltul care nu smulge tocurile, nici varianta definitiva pentru bordura trotuarelor, nici serviciile pentru stransul gunoaielor sau a carcaselor de pe strazi, nici legile care sa reglementeze circulatia sau stationarea automobilelor, nici modelul pentru un mobilier urban specific, nici fondurile pentru finisarea unor proiecte abandonate de pe vremea vechiului regim, nici semintele care sa puna gazon trainic in parcuri, nici legi care sa protejeze copacii; sa protejeze respiratia de miasme si nasul de zoaile ce se scurg pe peretii statiilor subterane. De ce s-au inaltat numai banci, centre comerciale, hoteluri si vagi imobile stinghere, din initiativa privata, dar nimic demn de retinut din initiativa publica? Aproape doua decenii si un singur proiect… al "neamului", intr-o tara care afiseaza un formidabil ritm de crestere a productivitatii!
Cu un asemenea ritm, s-ar presupune ca intra in vistierie impozitele, ca pot si trebuie sa fie gasiti bani pentru stadioane, cluburi, centre de conferinte, parcari subterane, centre universitare sau spitale! Argumentul saraciei nu mai sta in picioare. Probabil ca arhitectii bucuresteni sunt disperati de haosul urbanistic ce risca sa puna la pamant ultimele marturii stilistice din ceea ce numeam pe vremuri "micul Paris". Dar si mai mare trebuie sa fie disperarea lor vazand ca nu li se incredinteaza nimic, nici un proiect care sa dea tonul pentru ceea ce trebuie sa devina maine capitala Romaniei. In lipsa acestora, imaginea-simbol a Bucurestiului ramane tot imensul buncar parlamentar. si bordelul blocajelor cotidiene.
