De la importante locuri în istoria lumii până la cluburile house şi rock, de la case dărăpănate şi cartiere obscure la zgârie nori şi magazine de firmă, de la vânzători ambulanţi şi crâşme cu trei scăunele, unde se bea doar ceai, la localuri turistice cu dervişi, Istanbulul e un oraş al contrastelor care poate satisface toate gusturile.
Am ajuns la Istanbul într-o duminică foarte călduroasă de vară în care părea că toate cele 17 milioane de locuitori ai oraşului ieşiseră la un grătar sau la plimbare pe stâncile şi în parcurile din jurul Mării Marmara. Mirosul de peşte fript se simţea de la un kilometru distanţă de malul plin cu grătare, sticle de plastic, de bere, şi tot de felul de resturi. Coşurile de gunoi erau puţine şi nimeni nu părea deranjat de mizeria lăsată în urma sa. Duminică seara, gunoaiele năpădiseră oraşul şi deja îmi părea rău că alesesem acest oraş pentru a petrece cele câteva zile de concediu. Luni dimineaţă, însă, la ora la care proprietarul „guesthouse-ului” în care am stat m-a invitat să îl însoţesc la piaţa de peşte de lângă podul Galata (pe la 7.00), nu mai era nici o urmă a dezastrului din după-amiaza precedentă. Istanbulul era unul din cele mai curate oraşe pe care le-am văzut vreodată. Ăsta da, serviciu de salubritate, mi-am spus eu, în timp ce gazda mea încerca să afle de la mine dacă românii ar fi de acord ca „ţara lui mizeră” să intre în Uniunea Europeană. Evident, i-am spus că da, şi imediat m-am gândit că vânzătorii ambulanţi de castraveţi, mere, şi alte chestiuni de acest tip, vânzători fără nici un fel de autorizaţie, dar fără de care oraşul şi-ar pierde din farmecul său, ar putea dispărea. Nu i-am spus asta lui Emrah, care voia să afle de la mine cum se face că sunt tot mai mulţi români care vin la Istanbul ca simpli turişti. După el, intrarea în UE era cumva similară cu îmbogăţirea rapidă a românilor şi acum aceştia îşi permiteau să vină la Istanbul şi fără să fie interesaţi doar să cumpere marfă din bazar.
La piaţa de peşte n-am mai ajuns, pentru că m-am oprit în drum să îmi văd de treburile mele de turist (să aflu cât costă o călătorie pe Bosfor şi care e orarul vapoarelor), dar discuţia din cele 10-15 minute, cât a durat drumul pe jos de la Sultanahmet (Moscheea Albastră) până la Podul Galata, mi-a fost mult mai utilă decât orice ghid de călătorie. La vreo 25 de ani, Emrah terminase liceul, dar nu s-a înscris la Facultate. În scurta discuţie, însă, mi-a făcut un rezumat al întregii istorii a Imperiului Otoman şi a Turciei moderne, presărat cu informaţii despre politica actuală a ţării.
În plus, pe toată perioada petrecută în Istanbul, Emrah s-a dovedit şi un foarte bun îndrumător turistic. De la el am aflat şi de ce dădusem o sumă imensă pe prima cumpărătură pe care am făcut-o la Istanbul: o hartă a oraşului. O luasem de la un chioşc de ziare, tocmai pentru că nu aveam chef să negociez cu vânzătorii de suveniruri. Imediat după ce am cumpă- rat-o am văzut aceeaşi hartă pe o tarabă. Avea preţul afişat: 3 lire. Dacă m-aş fi arătat interesat, probabil că aş fi scos-o fără nici un efort la 2 lire. Atunci am aflat că tot ce e turistic, inclusiv la chioşcurile de ziare, e negociabil.
Datorită lui Emrah, am ajuns pe o plajă „pentru cunoscători”, într-un loc sălbatic, undeva aproape de locul în care Bosforul se întâlneşte cu Marea Neagră. Ca să ajungeţi la „Buyuk Limanu” (vizavi de cetatea Genoveză, pe care o veţi vizita cu siguranţă, dacă faceţi călătoria obligatorie pe Bosfor) trebuie să mergeţi la capătul tramvaiului uşor, la Kabataş, acolo de unde pleacă şi vapoarele către Insulele Prinţesei. Luaţi microbuzul către Sariyer, coborâţi în port şi căutaţi o şalupă pe care scrie „Buyuk Limanu”. O să ajungeţi într-un golf cu plajă de nisip, unde nu există nici chioşcuri, nici toalete. Aşa că, nu plecaţi fără mâncare şi apă şi, mai ales, nu rataţi cursele de întoarcere după-amiaza. Sunt vreo 2-3 curse, în total. Dar o să vă fie greu să aflaţi prea multe informaţii, dacă nu ştiţi limba turcă.
Pentru o zi la plajă mai puţin aventuroasă, trebuie doar să luaţi vaporul sau feribotul spre una din Insulele Prinţesei (Adalar). Inconvenientul e că acolo nu sunt plaje cu nisip, ci cu pietre. Vă vor fi foarte utile nişte sandale de plastic. Le găsiţi la vânzătorii ambulanţi de pe plajă. Şi dacă ştiţi să negociaţi, puteţi plăti un preţ convenabil. Sau puteţi încerca să vedeţi ţărmul Mării Negre de pe partea cealaltă, de la Kylos, de exemplu. La plaja de acolo se ajunge tot din Sariyer.
În vederea călătoriei pe Bosfor, nu l-am ascultat pe Emrah. Nu am luat şalupele private, am apelat la sistemul de stat. La punctul terminus al călătoriei, am mâncat cele mai bune, proaspete şi ieftine fructe de mare. Vreo 25 de lei: 3 feluri plus o „Turka Cola” sau o bere. Asta era preţul afişat, dar am căpătat o reducere pe loc, pentru că înainte să mă aşez la terasă mă uitam din greşeală la meniul restaurantului alăturat. Ca nu cumva să mă duc la concurenţi, deşi eu nici măcar nu realizasem că privesc spre reclama altora, am primit imediat o reducere de 2 lire (vreo 4 lei).
Am părăsit Istanbulul cu regretul că n-am încercat faimoasa baie turcească şi nici scoicile de la vânzătorii ambulanţi. Dar cu negocierea nu m-am învăţat deloc în cele şapte zile cât am stat în Turcia. Şi nu mi-a mers nici măcar pe drumul spre aeroport, atunci când am încercat, şi eu, să apelez la această metodă, pe care n-o folosisem nici măcar în bazar. „Hai domnule, 10 lei e prea mult?”, a întrebat în română turcul care vindea pălăria pe care voiam să o cumpăr. Am dat banii şi am primit, apoi, şi o invitaţie la brutăria lui din Bucureşti.
