În urma alegerilor parlamentare din Italia, o binecunoscută teză a redobândit pe alocuri avânt: nu probleme domestice, ci o politică unilaterală de austeritate, impusă din exterior, ar fi condus la rezultatul electoral. Acest „curs al austerităţii“ ar fi fost sancţionat la alegeri. Creşterea ar putea fi generată rapid şi comod prin intermediul unor programe finanţate din datorii publice.
O astfel de opinie este greşită din două aspecte. Mai întâi, până la ora actuală, în ţările zonei Euro, deosebit de grav afectate de criză, au fost alese aproape pretutindeni guverne care urmăresc în ţările lor un curs solid al stabilităţii. Acest lucru este valabil pentru Spania şi Portugalia, în egală măsură ca şi pentru Irlanda şi Grecia. Şi noul guvern din Cipru a anunţat reforme structurale. Până şi în Italia însuşi Silvio Berlusconi a sprijinit cursul reformator al lui Mario Monti, chiar dacă a făcut-o târziu şi doar cu anumite rezerve.
În al doilea rând, într-adevăr, poate perechea de termeni „austeritate sau creştere” se pretează ca termen de luptă politică, dar nu reuşeşte să descrie alternative reale. Cel care susţine că austeritatea şi creşterea ar fi diferenţe insurmontabile, acela pleacă şi de la premisa că creşterea s-ar putea produce doar prin noi datorii. Or noi ştim de mult: cheltuielile de la buget făcute pe datorie pot, în cele mai bun caz, da naştere unor focuri de paie conjuncturale, fără să aibă, desigur, puterea de a declanşa o revigorare durabilă. Ba din contră: în contextul unor datorii suverane în continuă creştere se va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la momentul adevărului, mai precis atunci când pieţele, în calitate de creditori, îşi pierd încrederea în capacitatea de a suporta datoriile. Pentru un stat nimic nu este mai grav decât de a intra într-o stare de maximă dependenţă de pieţele financiare.
Anul 2013 ar putea deveni pentru Europa cel mai dificil an de criză. Ce-i drept, reformele generează prime succese. Pe pieţele financiare se percepe o nouă încredere în creştere, deficitele bugetare şi dezechilibrele existente în zona Euro sunt în scădere. Dar este totuşi nevoie de timp până când prevestitorii unei revigorări se vor vedea în economia reală. Zona Euro este încă imobilizată în recesiune. Şomajul în rândul tinerilor a crescut în unele ţări la un nivel insuportabil.
În realitate, în Europa ne confruntăm cu următoarea alternativă: ori ne continuăm politica unei triade echilibrate, compusă din solidaritate, creştere economică datorată unei competitivităţii crescânde şi consolidare fiscală, ori recădem în vechiul model al unei politici a datoriilor publice de mult eşuată.
Ultima variantă ar fi fatală. Întrucât între politică financiară solidă, creştere şi ocupare există fără îndoială o conexiune. Pretutindeni acolo unde regulile solidităţii nu au fost suficient de bine respectate domină astăzi gradul cel mai mare al şomajului, întrucât acolo nu investeşte nimeni. Cel care recade acum în vechi modele de îndatorare nu aduce niciun fel de corectări, ci întăreşte în Europa pentru ani şi decenii şomajul în masă.
Nu există o scurtătură sau o cale mai simplă spre mai multă competitivitate – chiar dacă adeseori remediul este amar. Şi noi, germanii, am trecut prin această experienţă. Decisivă este combinaţia potrivită de reforme ce se întrepătrund. Acestea necesită timp, însă au efect.
Este, însă, în egală măsură important ca oamenii să nu-şi piardă încrederea în eficienţa acestor remedii. De aceea, combaterea şomajului, cu precădere promovarea ocupării forţei de muncă în rândul tinerilor, trebuie să se afle prioritar pe agenda europeană. Şomajul este o tragedie atât pentru fiecare individ în parte, cât şi pentru întreaga economie naţională. Nicio ţară nu-şi poate permite irosirea puterii de muncă şi a inspiraţiei cetăţenilor săi.
Reformele pentru modernizarea pieţelor forţei de muncă şi pentru promovarea mobilităţii pe această piaţă rămân prioritare şi nu putem renunţa la continuarea investiţiilor în domeniile educaţie şi cercetare. În acest scop, Germania poate ajuta printr-o strânsă colaborare în domeniul pregătirii profesionale. Similar Germaniei, întreprinderile care vor să creeze mai multe locuri de muncă ar trebui promovate mai intens în întreaga Europă, prin facilitarea accesului la piaţa creditelor. Un rol cheie joacă în acest sens băncile pentru dezvoltare, precum Banca Europeană de Investiţii.
Trebuie să fim în permanenţă, în întreaga Europă, dispuşi şi capabili de reforme, lucru valabil şi pentru Germania, desigur. Am depăşit criza mai bine decât unii dintre partenerii noştri europeni şi ne aflăm astăzi într-o situaţie favorabilă cum nu am mai avut de mult, pentru că am aplicat, la timp, reforme profunde, dar şi dureroase şi pentru că am demarat politica de consolidare încă de la începutul anului 2010. Astfel, am reuşit să ne salvăm de vâltoarea psihologică a crizei.
Ar fi însă o greşeală gravă să credem că Germania ar fi permanent imună în faţa crizelor şi că nu ar avea nevoie de alte reforme. Cu toţii ar trebui să ne amintim că Germania era considerată, cu mai puţin de 10 ani în urmă, „bolnavul Europei”. De aceea, Guvernul federal se implică în mod susţinut pentru finanţe publice sănătoase, inclusiv pentru un buget federal echilibrat pentru anul 2014, şi îşi continuă calea reformelor în vederea unei mai mari competitivităţi. Nu în cele din urmă, noi consolidăm cererea, ducând astfel la creşterea exporturilor partenerilor noştri europeni în Germania, şi oferim tinerilor europeni calificaţi adevărate perspective pe piaţa germană a muncii. Suntem conştienţi că economiei germane nu îi va merge bine pe termen lung dacă partenerilor noştri europeni le merge rău pe termen lung.
Nava europeană a ajuns acum într-un punct critic: cele mai periculoase stânci au fost ocolite, însă nu s-a ajuns încă în port. Nu trebuie să irosim încrederea redobândită. Trebuie să găsim resurse politice pentru continuarea cursului politicii de stabilitate. Menţinerea cursului va merita.
