Harta Europei civilizate corespunde astăzi cu cea a Uniunii Europene. Pe această hartă însă, România nu ar trebui sub nici o formă să existe. Cel puţin nu România de azi. Şi nu doar pentru că exportăm insecuritate în toată Europa, sub forma reţelelor de trafic de droguri şi trafic de persoane, care la noi în ţară găsesc protecţia necesară să prospere. Astea sunt mai degrabă chestiuni ce ţin de bucătăria cotidiană, obsesii ale prezentului, accidente chiar.
Însă, pur şi simplu, creierul României nu este suficient de dezvoltat să funcţioneze de la egal la egal cu cel al majorităţii statelor membre UE. La nivelul puterilor care s-au succedat la Bucureşti, organul gândirii şi-a demonstrat subdezvoltarea prin incapacitatea de a decela esenţialul, prin neputinţa de a-i pricepe rostul, prin lipsurile cronice de a se putea întinde dincolo de limitele orizontului vizibil. Prin lipsa de demnitate şi de respect pentru interesul general a celor care, cu frâiele puterii în mână, s-au pus la masă şi au înfulecat singuri, înavuţindu-se pe ei cu preţul pauperizării generale.
De partea cealaltă, ca să scape de mizeria în care se scăldau odinioară, statele occidentale au învăţat că această misiune ar fi imposibilă în lipsa unei viziuni coerente şi macro asupra societăţii. Şi-au dat seama că mintea trebuie să lucreze nu doar la nivelul cotidianului. Spre deosebire de ai noştri, decidenţii lor au înţeles că o ţară, dacă vrea să progreseze, trebuie să-şi identifice nevoile stringente şi să-şi fixeze marile teme. Din dezbaterea lor cu responsabilitate rezultă soluţiile adecvate la ceea ce merge prost. De aici, raţionamentul e tot mai evident. Să fixăm acum care sunt marile teme nu doar ocolite în România, ci şi contaminate cu discursuri-deşeu şi gesturi stupide. Putem face asta întrebându-ne ce ne ţine în loc: corupţia endemică, sănătatea precară a populaţiei, sistemul educaţional care ridică statui mediocrităţii, indiferenţa individului faţă de spaţiul public. Sunt patru, poate nu toţi, dintre pilonii care susţin în continuare subdezvoltarea şocantă a României. Care este rolul clasei politice în această piesă absurdă? Central.
Marile rateuri se pot citi lejer şi în minorele gesturi. Ca să exemplific, vin cu cazul de actualitate al teribil de încercatei Legi de funcţionare a Agenţiei Naţionale de Integritate. Altminteri unul dintre instrumentele extrem de utile societăţii româneşti, principiul care legitimează existenţa unei autorităţi de genul ANI este tratat de lumea politică românească cu scârba şi batjocura demne de introdus în galeriile de artă ale unui muzeu al ororilor. Ideea din spatele ANI trimite la transparenţă, dar şi la corupţie, trimite la ocazia unui minim control pe care publicul l-ar putea exercita asupra reprezentanţilor săi în structurile de putere ale statului. Teme mari şi la zi pentru o ţară cu probleme grave ca România. Cum a fost tratată, în schimb, legislaţia care ar fi trebuit să facă din ANI un satâr pe ceafa corupţiei la nivel înalt?
Au fost declarate neconstituţionale articole-cheie din legea existentă, acum câteva luni. Peste vară, au fost purtate negocieri pe sub masă pentru a pregăti terenul unui vot final acum, în Parlament. Cu această ocazie, aflăm şi care e ultima fiţă în materie de troc cu soarta anticorupţiei la români. Mulţi democrat-liberali s-au bucurat la ciopârţirea ANI, dar, cum sunt la guvernare, încearcă de ochii lumii să salveze ce se mai poate din ceea ce a fost. Însă, cum haosul din PDL e mare, aveau nevoie de sprijin „pentru”. S-a negociat cu PNL. Cu populismul în sânge, liberalii lui Crin au dat dovadă de „viziune” şi au condiţionat votul pe noua ANI de coborârea TVA de la 24% la 19%. Cât face diferenţa? 5%. Fix cât reprezintă interesul politicienilor pentru marile teme ale acestei naţiuni şi sub procentul şpăgii la contractele cu statul.
