Unul dintre cele mai „grele” nume din teatrul românesc, Mariana Mihuţ a reuşit de-a lungul carierei sale să atingă nişte culmi cum rar îi este dat unui artist. Să amintim că este singura actriţă care l-a jucat pe Regele Lear, că a primit nu mai puţin de cinci premii UNITER şi că în spectacolul „Îngropaţi-mă pe după plintă”, în regia lui Yuri Kordonsky, face un rol pe care nu l-ar duce nici zece bărbaţi la un loc.
Despre ce înseamnă acest rol pentru dumneaei şi cum este să fii mai „bărbată” (căci doar a jucat-o şi pe Zoe) decât toţi actorii României am vorbit şi noi cu doamna Mariana Mihuţ.
„Îngropaţi-mă pe după plintă” este unul dintre cele mai valoroase spectacole nu doar din ultimii ani, ci poate din ultimul deceniu. L-am văzut de vreo trei ori şi de fiecare dată, la ieşire, mi-a fost dat să văd până şi bărbaţi în toată firea cu lacrimile în barbă. Iar dvs. faceţi un rol fabulos. Reuşiţi să transmiteţi o emoţie extremă acolo.
M.M.: Mă bucur din suflet să aud asta. Ăsta a fost şi scopul nostru.
Să le mutaţi spectatorilor sufletele din loc? Ăsta a fost scopul?
M.M.: Dacă se poate, da. Eu sunt teribil de fericită că Yura mi-a propus rolul ăsta. De fapt, soţia lui, Nataşa, care este critic de teatru, a descoperit romanul şi i l-a dat lui Yura: „Citeşte car-tea asta şi vezi, poate îţi spu-ne ceva”. Iar Yura a citit şi bineînţeles că i-a spus ceva. El s-a gândit imediat la mine pentru rolul bunicii, lucru pentru care îi sunt profund recunoscătoare.
Ce înseamnă acest rol pentru dvs.?
M.M.: După Lear am, iată, de jucat încă o partitură teribil de complexă şi de grea. Tehnic, rolul bunicii e mai greu decât Lear. La „Lear” eu mai ies din scenă şi-i las loc lui Gloucester să-şi mai fluture pe-acolo tragedia, dar la „Îngropaţi-mă pe după plintă” sunt în permanenţă prezentă şi trebuie să trec prin stări-limită tot timpul. De asta este foarte frumos şi foarte greu rolul bunicii şi din cauza asta îl iubesc atât de mult.
Şi reprezintă încă o colaborare cu un regizor pe care, de asemena, îl iubiţi foarte mult.
M.M.: Da, îl iubesc pe Yura, care e un regizor extraordinar. El a ştiut mereu să se apropie de inimile noastre, de inima mea, de a lui Victor şi, sper, de inimile tuturor actorilor cu care a lucrat. Yura e un regizor care iubeşte din tot sufletul actorii. Iar actorii trebuie să fie iubiţi şi trebuie să simtă lucrul ăsta ca să poată înflori şi să se poată deschide ca nişte verze.
Povestiţi-ne câte ceva despre personajul dvs., care este un vulcan de dragoste şi ură.
M.M.: Exact aşa este. De curând, când am fost la New York, la retrospectiva lui Lucian Pintilie, un regizor pe care eu îl iubesc fără limite şi care pentru mine este number one, ne-am întâlnit şi cu Yura şi cu Nataşa. Am fost la un restaurant să luăm masa împreună şi acolo Yura mi-a spus un lucru teribil de frumos despre rolul ăsta: că este Julieta rămasă fără Romeo. Romeo a murit, dar ea a scăpat şi a ajuns la vârsta aceea în care îi lipseşte groaznic de mult dragostea şi-atunci toată nevoia ei de iubire neîmpărtăşită se transformă în ură. Şi de aceea se poartă atât de urât cu cei din jur. Dar, în esenţă, este capabilă să dea imens de multă dragoste, dorindu-şi, la rândul ei, să fie iubită în aceeaşi măsură. Dar, din nenorocire, ea nu primeşte dragostea de care are atâta nevoie.
Foarte frumos. Şi raportul acesta de forţe se vede şi pe scenă. Îl aveţi partener pe Claudiu
Stănescu, un bărbat de aproape 2 metri, dar care se face mic-pitic în faţa soţiei lui (interpretată de dvs.). Este într-un fel şi drama bărbatului care nu mai poate ţine pasul cu sentimentele năvalnice ale soţiei.
M.M.: Da, săracul. Cum să ţii pasul cu taifunul ăsta? Nu poţi păstra zeci de ani pasiunea cu care defilai în tinereţe. Unde mai pui că dragostea poate fi câteodată tiranică şi egoistă. Ai pomenit de Claudiu şi profit să subliniez faptul că toţi partenerii mei sunt grozavi. Ce minunat e Râlea! Cum într-o secundă poate fi un copil de 9 ani pentru ca peste încă o secundă să devină tânărul de 25 de ani care povesteşte despre copilăria lui. Ce buni sunt toţi! Şi Andreea Bibiri, şi Vali Popescu, şi Profira Serafim, până şi copiii care mută mobila, studenţii lui Doru Ana. Ei sunt precum corul antic şi îi simţim mereu aproape. Şi aici iarăşi trebuie să amintesc de Yura.
La fiecare spectacol pe care l-am lucrat împreună a reuşit să facă din individualităţi teribil de distincte, din personalităţi marcante, ca să zic aşa, o echipă. Şi de aceea eu sunt fericită că am jucat în „Unchiul Vania” şi o voi face de câte ori se va putea cu cea mai mare plăcere. Nimeni pe lume nu mi-a cerut, eu m-am dus şi am cerut să joc în „Unchiul Vania”. Şi până să ajung la Yura toţi îmi spuneau: „Dar nu aveţi ce juca!”. Iar eu am zis: „Ba am ce juca. Sunt în text două babe. Una dintre ele vă rog să mi-o daţi mie”. Şi de acolo, de la „Unchiul Vania” mi s-au tras atât de multe lucruri minunate. Radu Penciulescu, de pildă, nu mă văzuse niciodată jucând. Până când să plece din ţară eu eram deja actriţă, dar nu venea el până la Giuleşti să mă vadă, era ocupat cu direcţia Teatrului Mic. Eu muream în tinereţe să lucrez cu Penciulescu pentru că, în afară de faptul că e un mare regizor, el este şi un mare profesor. Dar după ce s-a întors, el fiind prieten foarte bun cu Victor, m-a văzut în „Vania” şi a spus un lucru foarte frumos despre mine, mi-e ruşine să spun ce, şi a zis că vrea să lucrăm împreună un Beckett.
E păcat că acest spectacol nu a fost nominalizat la UNITER.
M.M.: Aşa simţim cu toţii. E mai mult decât ciudat. Plus că Yura nu a fost nominalizat nici ca regizor, deşi a făcut două spectacole minunate în stagiunea trecută. Mi s-a părut că anul ăsta, mai mult ca niciodată, s-a încercat să se împace toate caprele şi toate verzele, lucru care nemulţumeşte de fapt pe toată lumea.
Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar dvs. aţi luat premiul pentru cea mai bună actriţă chiar şi la prima gală UNITER, cea din 1993.
M.M.: Da, îmi amintesc, sigur că da. Nici nu exista încă acea cărămidă uriaşă de metal în formă de carte, trofeul UNITER. Ştiu bine ce zic că e cât o cărămidă, căci într-un an, când mai căram încă alte două cărămizi în afară de a mea, mi-am scăpat una dintre ele pe picior când coboram de pe scenă şi am simţit la propriu „greutatea” premiului.
Am înţeles că veţi începe repetiţiile cu Silviu Purcărete, la „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”.
M.M.: Da, asta după ce vom termina repetiţiile la „Lear”, pentru că Andrei vrea să mai taie un pic din text şi să refacă pe alocuri decorul, ca să putem pleca cu acest spectacol în turneu. Este o idee superbă şi extrem de generoasă a lui Andrei Şerban aceea de a folosi o distribuţie feminină.
V-aţi gândit vreodată că veţi ajunge să îl jucaţi pe Regele Lear?
M.M.: O, Doamne, niciodată! A fost un cadou splendid pe care mi l-a făcut Andrei Şerban. Al doilea cadou extraordinar a fost lucrul cu el la acest spectacol. El este unul dintre puţinii regizori care ştiu să lucreze cu actorii.
Şi oricum, toată lumea zicea că aţi fost cel mai bun Lear al nostru.
M.M.: Mi-aş dori din suflet să fie adevărat. Dar bănuiesc că te referi la toată lumea feminină, căci nu cred că bărbaţii pot fi vreodată de acord cu asta. Adevărul este că de ce nu? Niciodată nu s-au scris asemenea roluri pentru femei. Poate doar cel pe care-l joc în „Plinta”. Toate personajele teribil de frumoase şi complexe din toată dramaturgia universală sunt bărbaţi. Aşa că fac apel la colegii mei: „Lăsaţi-ne şi pe noi să simţim cum e să joci un astfel de rol!”. Sigur că nu mi-am pus nici o clipă problema să joc un bărbat, să-mi pun mustăţi şi barbă şi să-mi îngroş vocea. Nici vorbă. Am pornit de la ideea că nu joc un tată, ci un părinte. Or, un părinte-i un părinte. Nu-ţi iubeşti copilul în termeni de masculin şi feminin. Complexitatea personajului nu stă în masculinitatea lui, ci în drama pe care o trăieşte şi care este, în fond, universală.
De fapt, şi în „Lear”, şi în „Plinta” este vorba de câte o dramă de familie.
M.M.: Da, ai dreptate. Familia este punctul nostru cel mai vulnerabil, iar relaţiile cu cei dragi ne sensibilizează şi ne rănesc cel mai mult pe lume.
