În România postdecembristă, extremismul politic a fost mai mereu ținut sub control de profesioniștii informațiilor, iar atunci când depășea măsura părea să o facă tot „controlat“. De aceea intrarea bruscă în politica de vârf a liderului studenților din vremea Pieței Universității ar putea fi un experiment dirijat, dacă nu cumva este doar o mișcare de marketing a liberalilor aflați în degringoladă.
Simbol al degradării istoriei, Marian Munteanu (MM) are certe calități de lider. Vorbește liber, este un universitar serios și studios, ajuns pe propriile speze să-și facă un doctorat strălucit, are idei și, ceea ce este foarte rar în politica autohtonă, are idealuri. Pe scurt, omul crede în „românism“, în dreptul autohtonilor de a se bucura de bogăția țării lor, militează pentru susținerea capitalului românesc – „singurul interesat să pună în centrul oricăror strategii de dezvoltare spațiul național“, își dorește o reîntoarcere la „valorile fondatoare ale civilizației românești“: „familia, satul, școala, biserica, armata, credința creștină, limba română, reperele spirituale, culturale și istorice“. Marian Munteanu propune în Proclamația Alianței Noastre „blocarea oricăror tentative politico-administrative de a modifica, prin diferite forme de constrângere, actualul profil – etnic, cultural sau religios – al României“.
Proclamația Alianței Noastre (organizația-fanion înființată de MM, după multe altele care au eșuat) este instrumentul politic prin care Marian Munteanu s-a pregătit să-și reia rolul de lider. Textul acesteia se încheie cu o formulă dragă multor români: „Î̂mpreună, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom reuși!“. Publicată acum trei săptămâni, ca și cum Marian Munteanu și-ar fi negociat deja poziția de candidat la Primăria Bucureștiului, Proclamația menționează importanța orientării euro-atlantice a țării, pentru ca în acest fel să fie înlăturate orice suspiciuni venite dinspre intelectualii sceptici, dintre care mulți stăteau odinioară în genunchi în Piața Universității de câte ori Marian Munteanu le cerea să se roage împreună.
Acum un sfert de secol, MM era un tânăr cu tendințe mistice, care vorbea de la balconul Universității ca și cum ar fi fost în amvon. În spatele lui s-au încolonat atunci nu doar nostalgicii care purtau cămăși verzi și centuri, preluate din vremea bună a legionarilor, ci și bucureșteni educați înfricoșați de perspectiva de a rămâne în capcana neo-comuniștilor. Apoi, a devenit martir, a fost bătut și dus în beciurile poliției de securiști îmbrăcați în mineri. Dar MM i-a iertat, fiindcă el e un credincios adevărat, așa că zece ani mai târziu negocia la aceeași masă cu Virgil Măgureanu, primul șef al SRI.
Revenirea lui MM ar avea legătură, după cum scrie Clarice Dinu în „Cui foloseşte candidatura lui Marian Munteanu? Din culisele unei decizii «în plic»“, cu noul director al Serviciului Român de Informații, Eduard Hellvig, iar Klaus Iohannis și-ar fi dat acordul. Ar fi acesta un semn că SRI ar vrea să (re)creeze o mișcare extremistă, pentru a preveni o derivă naționalistă și xenofobă spontană? Există, oare, indicii că și România ar putea cădea în plasa extremiștilor, așa cum s-a întâmplat deja în Polonia și în Ungaria? Că ne-am putea sincroniza cu Vestul Europei prin apariția unei formațiuni naționaliste cu toate ingredientele tradiționale, cum ar fi ortodoxiste și anti-occidentale?
Marian Munteanu ar fi în acest caz liderul-supapă „controlat“, care să răspundă frustrărilor celor, tot mai mulți, care cred că liberalismul dăunează familiei, că firmele străine jecmănesc țara, că politicienii sunt toți niște hoți și că doar Dumnezeu și un lider mesianic ne-ar mai putea salva.
