Exista un sindrom ciudat in spatial artistic autohton: acela al numelor "mari". Cel mai greu e sa ajungi sa fii acceptat ca fiind "mare". Apoi totul merge de la sine. Orice nereusita este privita ca o mare reusita: "e o carte, un film/spectacol facut de «marele», prin urmare trebuie sa fie daca nu genial, macar foarte bun".
Daca e normal ca Shakespeare, Cehov sau Caragiale sa fi dat si rateuri, nu la fel se poate spune despre un "mare" contemporan. Odata ce acesta a fost confirmat ca "mare", devine un sacrilegiu sa spui ca "de data asta nu prea i-a iesit". Mai mult, orice critica la adresa actului artistic este perceputa ca pe o ofensa personala. In nevoia de vedete, din lenea unei gindiri critice si dintr-un ciudat respect amestecat cu frica, cine a fost odata confirmat nu mai e dat jos de pe piedestal. (Se mai intampla, dar acestea sunt doar exceptii.) Asa am ajuns sa consideram ca Stela si Arsinel sunt in continuare cei mai buni comici din Romania, ca toti poetii si cantaretii "de pe vremea ailalta" sunt toti mari poeti si cantareti, ca un regizor care a facut trei filme extraordinare in anii ’80 este la fel de "genial" si astazi s.a.m.d. Dupa ’89 au aparut alte mari nume de scriitori, regizori, actori, laudati pe buna dreptate, dar care au ramas "mari" artisti orice prostie ar produce. O gandire de tipul acesta a generat, de pilda, lantul de productii de nevazut din filmul romanesc.
Selectii, selectii, selectii…
De la infiintarea sa, Festivalul National de Teatru functioneza pe alaturarea acestor "mari nume". Nu este un principiu al actualului selectioner, nici al celui dinainte si nici a celor care au decis ce spectacole sunt incluse inainte de "inventarea" selectionerului unic.
Este ciudat ca desi "pe la colturi" se discuta despre ce prostie a fost spectacolul x sau y, ele continua sa fie selectate si, mai mult decat atat, laudate in toate articolele cronicarilor. De pilda, nu am vazut de ani de zile un articol critic la adresa vreunui spectacol al lui Mihai Maniutiu sau Radu Afrim. Chiar nu e ciudat ca cei doi (numele sunt alese la intamplare) satisfac gusturile si pretentiile tuturor? Chiar nu e ciudat ca nici unul nu a dat gres?
Se spune ca Festivalul National de Teatru se doreste a fi o imagine a intregului an in teatrul romanesc si ca unele spectacole, chiar daca nereusite, trebuie prezentate doar pentru a completa aceasta imagine. Dar atunci cand un teatru trece pe afis "Selectat in Festivalul National de Teatru" el vrea sa comunice potentialilor spectatori ca "este un spectacol bun", ca merita sa dai 10-20-50 de lei pe un bilet. Si dupa cele 15 spectacole vazute la acest festival, sincer, cred ca prea putine merita efortul si banii.
Din "Lucia patineza" si "Krum" abia daca am priceput despre ce e vorba. In plus, in "Lucia…" am intalnit ca laitmotiv o metafora care probabil nu mai are farmec nici ca poanta de bodega: aceea ca organul genital feminin miroase a peste. Am vazut un extraordinar exercitiu de actorie in "Ioana si focul", dar care nu spune absolut nimic sau, in "Concretii", niste tipete mai ceva ca la orice tragedie antica, tipete care impiedica, de fapt, intelegerea textului. Am vazut multe spectacole pe care le-as incadra doar la categoria "ok" sau "vizionabil": "Cantareata cheala" (varianta franceza) (foto 2), "Sinucigasul", "Omul perna", "Hipioti si bolsevici". Dar, macar cel din urma este un debut.
Tarziu in noapte
Programarea unor spectacole de peste doua ore cu incepere de la ora 21 a creat o alta problema: oare merita acest spectacol un drum cu taxi-ul? Si, de cele mai multe ori, din pacate, raspunsul a fost nu.
Insa, macar si pentru sarutul dintre Masa si Versinin din finalul spectacolului "Trei Surori" (Tompa Gabor) (foto 1), pentru impasibilul, dar atat de prezentul Ariel din "Furtuna" lui Cristi Juncu, pentru mirosul de ceapa, mezeluri si bere din "Romania, te pup!" (David Schwartz), pentru papusile lui Tompa Gabor si pentru redescoperirea "artei conversatiei" la Dabija (cele doua montari cu "Cantareata cheala"), pentru cel mai bun proiect facut in Romania care imbina arta cu interventia sociala ("I am special. Turneu la tara" – Bogdan Georgescu & co.) , pentru scena in care se fumeaza ultima tigara ("poimaine. alaltaieri" – Gianina Carbunariu) ma bucur ca a existat aceasta editie a Festivalului National de Teatru. Ma intreb doar daca n-ar fi fost mai de folos si spectatorilor si oamenilor de teatru si studentilor care s-au batut sa intre la Cehov sa fi existat cinci reprezentatii cu "Trei surori" (Tompa Gabor) si sa se fi renuntat la multe altele?
