Vreţi impozit progresiv? Uite cum se poate face! Cocktail de politici fiscale pentru tratamentul dezastrului social.
De mult nu mai e un secret de-al contabililor faptul că în România faptul că în România cota unică e o glumă şi că de fapt taxarea muncii este progresivă. Concret, ea (tax wedge) pleacă de la 40% pentru salariul minim pe economie şi ajunge la 45% pentru veniturile cu puţin peste medie.
Un aşa nivel de impozitare este printre cele mai mari din UE şi din lume, după cum se poate vedea pe datele Eurostat sau OECD. Asta pentru că în alte ţări pragurile mari ale impozitării progresive se aplică doar la veniturile foarte mari şi – foarte important – nu se cumulează integral cu contribuţiile sociale. Dimpotrivă, sistemele din Vest sunt gândite în aşa fel încât taxarea mare să intervină după plafonarea contribuţiilor sociale. De la un punct, contribuabilul încetează să mai dea bani pentru propria pensie şi începe să dea pentru pensiile altora.
Plafonarea contribuţiilor sociale a fost propusă şi la noi, chiar odată cu introducerea cotei unice, dar nu s-a aplicat. Motivul principal era aducerea în zona impozabilă a veniturilor foarte mari, ai căror titulari nu se bazează absolut deloc pe o viitoare pensie de la stat. Motivul secundar: reducerea cheltuielilor viitoare cu pensiile celor care au venituri mari şi totuşi le declară, politică de natură să mai întârzie colapsul sistemului de pensii.
Vestea proastă este că acum nu mai e spaţiu de manevră aproape deloc. Nu se poate introduce cota progresivă, pentru că fiscalitatea e deja destul de mare şi pentru că ne-ar adânci şi mai mult în recesiune. Nu se pot plafona contribuţiile la pensie pentru că asta ar echivala cu un impozit regresiv: practic, impozitarea ar scădea doar pentru cei cu venituri foarte mari. Iar simpla reducere a cotei unice nu ar fi de ajuns decât dacă s-ar duce la zero.
Vestea bună este că cele trei măsuri, imposibil de luat fiecare în parte, pot fi luate uşor împreună. Da, cotă unică poate fi simultan progresivă iar plafonarea contribuţiei sociale este tocmai ceea ce le leagă.
Să presupunem următorul exemplu: Este introdusă o cotă progresivă cu două praguri: 0% pentru veniturile mai mici decât – să zicem – salariul mediu şi 25% pentru tot ce depăşeşte acest nivel. Separat, contribuţia pentru pensie este stabilită la 25% pentru întregul venit, dar plafonată la un salariu mediu.
Practic, un contribuabil plăteşte 25% pentru orice venit. Scriptic, primul sfert de salariu mediu se duce în propriul cont de pensie iar tot ce depăşeşte acest nivel intră în buzunarul mai larg al statului. Din care, evident, statul acoperă deficitul bugetului de pensii. Dar pe asta o făcea deja.
Acesta este în realitate sistemul după care funcţionează şi sistemele fiscale vestice, iar o rată mai redusă de impozitare corespunde nivelului de dezvoltare al României de acum. Cu nici patru milioane de salariaţi, e deja clar că mergem spre faliment.
Sigur, reducerea bruscă a fiscalităţii de la 40-45% până la 25% înseamnă un şoc la nivelul încasărilor, care trebuie acoperit cumva. Totuşi, şocul nu este atât de mare cât ar putea părea la prima vedere. Din impozitul pe venit de 16%, bugetul colectează doar echivalentul a 3,7% din PIB (în creştere de la 3,4% în 2004 când funcţiona taxarea progresivă). Aceasta este suma care trebuie acoperită. Jumătate se rezolvă automat, prin stornarea taxelor plătite de stat în contul bugetarilor. Practic, bugetul ar scoate din contabilitatea de cheltuieli cu personalul mai mult de o cincime, adică 2% din PIB. Mai rămân de acoperit din altă parte doar 1,5-2% din PIB.
Mărirea TVA concomitent cu reducerea impozitării pe muncă ar fi fost o combinaţie perfectă: surplusul de venituri se întorcea la stat prin impozitul indirect. De aceea, mărirea TVA pe nepusă masă a fost un moment ratat definitiv. Mai există doar marja de un procent, până la 25%.
Pe de altă parte, există în continuare pârghia taxelor pe proprietate. Ele sunt încă mici şi pot fi ridicate în contrapondere la o eventuală reducere a fiscalităţii pe muncă. Firmele (-22% la cheltuieli cu personalul) şi angajaţii (+7% la salarii) ar avea brusc mai mulţi bani, din care să plătească taxele. Pentru pensionari ar fi un efort în plus, dar mult mai mic decât reducerea pensiilor propusă de curând. Iar cei care până acum nu plăteau mai nimic ar ajunge să plătească ceva, pentru că proprietatea e aproape imposibil de ascuns.
Dacă forţează puţin nota atunci când ridică taxele pe proprietate, un guvern curajos poate tăia în termen foarte scurt impozitarea muncii, cu o gaură de încasări acceptabilă. Efectul pe termen scurt ar fi relansarea rapidă a economiei, ba chiar cu ritmuri mari de creştere, iar pe termen lung am putea spera iar la însănătoşirea pieţei muncii şi la acoperirea deficitelor sociale.
Citeşte mai mult pe www.riscograma.ro
