"Intrebarile vor fi tot mai dificile, tot mai intime." Asa spunea Teo Trandafir intr-o editie a emisiunii care se cheama Momentul adevarului.
Momentul adevarului care intereseaza nu este cel in care am aflat cine au fost sau daca au existat teroristi in decembrie 1989; nu cel in care am aflat despre conturile lui Ceausescu; adevarul nu apare atunci cand stim daca Iuda chiar a scris o Evanghelie si nici daca secventa cu Constantin Parvulescu de la congresul al XII-lea al PCR a fost regizata sau nu. Nu. Asa ceva nu mai intereseaza pe nimeni, pentru ca oricum lucrurile s-au prescris, au devenit istorie si istoria n-ar fi posibila in lipsa intrebarilor care sa-i pastreze vie povestea. Momentul adevarului este cel in care aflam daca un om obisnuit – in cazul nostru un sofer care a fost si barman la viata lui – a facut sau nu sex in grup. Acesta e, cinstiti cititori, adevarul: a facut sau n-a facut? Dar nu va pripiti. Nu e chiar asa. Ne intereseaza mai putin daca a facut sau nu sex in grup, daca are fantasme sexuale cu fete de varsta fiicei lui sau daca a facut sex cu femei casatorite. Ne intereseaza mai putin cat de pervers a fost, cate femei a regulat si eventual daca a facut sex anal. Ne intereseaza ce spune el, nu ce a facut. Ce spune el la auzul cuvantului "sex", in public. Dar ce zic eu, ne intereseaza.
Ne doare-n cot. E vorba doar de o usoara emotie, de un sentiment gregar light, ceva intre excitatie si cruzime, o dorinta de a judeca, un fals catharsis, unul pe dos. Pentru ca mai degraba incarca decat descarca; intimitatea astfel interpretata, vazuta ca adancime a vaginului, lungime a penisului si sexul vazut ca performanta, transgresiunea inteleasa ca numar de interdictii nerespectate, bani furati si intensitate a injuraturilor nu au capat; nu ajung nicaieri, oricat de departe merg; sunt preludiul sterp prin excelenta, dar caruia nu-i putem face prea usor fata. Pentru ca el nu face altceva decat sa ne arate cat de mare poate fi dorinta daca vrem s-o lasam libera, cat de absurda, idioata poate fi senzatia aceea pe care se presupune c-o incercam atunci cand la televizor se afla un sofer care recunoaste ca a facut sex in grup.
Momentul adevarului se exploateaza atunci matematic, in procente de piata si in banii incasati din publicitate; marirea pupilelor, privirea atintita la figura soferului care urmeaza sa dea raspunsul se transforma instantaneu in bani; asa e viata. Totul se transforma, nimicul nu se pierde. Dar nimicul nu-i tocmai nimic: e ceva ce ar putea fi, de fapt, infinit mai mult decat este, atunci cand se intampla. Momentul adevarului este atunci cand ni se arata cum nimicul, odata numit, provocat, chemat, e mai mult decat ceva care, atunci cand este, nu mai intereseaza pe nimeni pentru ca tocmai s-a consumat.
