Acesti termeni nu tocmai academici descriu foarte bine doua sisteme politice – comunismul si postcomunismul – bine cunoscute noua.
Ne amintim ca in urma cu vreo 15 ani, atunci cand incepusera masivele demolari, intr-o emisiune la Radio Europa Libera, Paul Goma spunea ca in asemenea conditii capitala tarii va ajunge un maidan pavat. Din pacate, a avut dreptate. Bunaoara, daca te afli in locul de observatie de pe Nerva Traian, poti vedea desfasurarea maidanului pana spre Casa Republicii. De o parte si de alta se inalta niste pietre mari, fasonate, cablate, termopanate, hiperutilate, in care locuiesc oameni ai muncii tare mandri de domiciliul lor. Ei stiu ca apartamentul valoreaza sute de mii de euro, iar inima in piept sta sa le plesneasca de multumire. Multumirea le creeaza un fel de ecran dincolo de care au incetat sa priveasca. Ceea ce spunea Goma despre maidanul pavat li se pare o tampenie si, in consecinta, nu putini il socotesc pe renumitul disident un reactionar periculos. Ceea ce-si propusese Ceausescu intr-un fel s-a realizat. Politica lui de a schimba fata Bucurestiului si de a schimba si fata mintii noastre a fost incununata de succes. Acesta este un aspect: maidanul, deci comunismul brutal, dictatorial, nivelator, fara nuante si rest. Sa vedem ce e cu gaura…
Fiindca am intrat intr-o alta epoca istorica, pe care o caracterizeaza printre altele perfidia si prefacatoria, actiunile desfasurate au alt front si o alta strategie. Nu mai demolam masiv, nu mai radem cartiere intregi, iar sub senilele buldozerelor nu se mai amesteca moloz si verdeata, sticla si flori. Lucram punctual – un termen la moda! -, tintit si lovit. Astfel a aparut si s-a impus conceptul de gaura. Cu alte cuvinte, mergi agale pe o strada si brusc, daca privesti lateral, observi ca la adapostul unor parapeti de tabla innodati destul de precar se casca ditamai gaura, unde muncitorii au si inceput sa toarne fundatia noului imobil care se va inalta. Pana mai ieri, in acel loc se ridica o casa aratoasa, avand desigur patina vremii, iar restaurata ar fi aratat si mai bine. Chiar si netrecuta pe lista monumentelor istorice, era oricum o cladire care amintea de Bucurestiul vechi, traditional, Bucurestiul din care doua treimi au si fost lichidate in anii ’80.
Acum urmeaza ultima treime. Investitorii, fireste, nu au inima. Mai ales daca vin din alta parte, ca sa nu spun din alta tara, se reped asupra vechiului oras si cu autorizatia in mana demoleaza fara sa pregete. Cum spunea istoricul Dinu C. Giurascu, un oras, mai ales de marimea Bucurestiului, nu se poate sustrage procesului de innoire. Dar una este innoirea legica si de la sine inteleasa, si alta este pretinsa innoire prin abuz si fara pic de discernamant. Ne ingrozim acum cand, venind dinspre Bariera Vergului spre Piata Unirii, constatam cum o intreaga lume cu stradutele, cu gradinile, cu casele si curtile ei a sucombat in cativa ani, iar pustii care ard gazul printr-o pizzerie de la parterul unui bloc ridicat in zona habar nu au cum a aratat orasul unde locuiesc. Dar ce ne vom face cand in cativa ani Cotroceni sau Domenii, ori alt cartier inca salvat vor fi, la randul lor, ciuruite de molima noilor constructii?
Maidanul si gaura… Doua epoci istorice aparent in opozitie, in realitate continuandu-se una pe cealalta si desavarsind o opera sinistra… Ne vine sa credem ca, in procesul de silnica modernizare a Bucurestiului, comunismul a jucat un rol-cheie? Fara demolarile lui Ceausescu, unde am mai fi gazduit Consiliul Nord Atlantic? Cum am fi avut ambuteiaje lungi de kilometri? Cum ar fi inflorit piata libera a imobiliarelor? Noii primari ar trebui sa se gandeasca la asemenea lucruri, adica sa fie niste oameni, nu niste ceausei…
