Măgarul şi vecinul

Cum să dai mandat pentru Bruxelles unui om politic lipsit de experienţă internaţională, ale cărui declaraţii sunt mereu suspecte de duplicitate şi pe al cărui cuvânt s-a văzut că nu te poţi baza?

Închipuiţi-vă pe cineva cam sărac, cam le­neş, cam prieten al paharului, care pri­meşte un ajutor substanţial de la un vecin mai gospodar; un ajutor, spun, nu un îm­prumut. Condiţia este să fie harnic, cinstit, să cumpere lucruri folositoare pentru fa­mi­lie, să se chivernisească cât de cât. Dar in­sul bea o parte din bani, pe alţii îi joacă şi îi pierde, o parte se duce pe articole de lux inu­tile, o altă parte i se fură la tripou şi abia a zecea parte intră în gospodărie, dar şi aici contabilitatea e suspectă. Între timp, ve­ci­nul cel darnic şi care munceşte zi şi noapte are şi el unele necazuri; copiii au nevoie de bani pentru studii, trebuie schimbat auto­mobilul cam vechi etc. Unele economii ar fi binevenite. Se gândeşte ca, data viitoare când mai dă bani amărâtului, să mai taie din ei; măcar, zice el, să folosească de data asta bine tot ce-i dau! Dar celălalt e nu doar sărac; e şi măgar: ameninţă că nu ac­ceptă să i se dea mai puţin decât prima da­tă; altminteri, promite că va zbiera şi că, dacă tot nu va primi ce vrea, se va pune de-a curmezişul drumului ca măgarul, ca să nu mai treacă nimeni pe acolo. Ce cre­deţi că se va întâmpla? Nu-l va da afară ve­cinul pe scări în jos, lăsându-l fără nimic? Nu-i va trânti uşa în nas cu orice altă oca­zie? Nu-i va da el măgarului chiar şi un bici pe spate?

Aceasta nu e nici măcar o parabolă. E pur şi sim­plu ceea ce şi-ar dori d-l Victor Ponta, dacă bugetul UE alocat României va fi să fie scăzut: vrea ca reprezentantul României să facă scandal şi să pună veto. Înţelegem de aici că aşa ar proceda el însuşi, dacă ar fi pre­zent la Consiliul European. Dar nu va fi prezent el, ci Băsescu. În consecinţă, Bă­ses­cu a fost somat de premier: ori obţine de la Bruxelles un buget netăiat, ori, dacă lu­cru­rile rămân la stadiul că „fiecare român pier­de 400 de euro”, aşa cum ar presupune bu­getul propus de Van Rompuy, trebuie să pu­nă veto în numele României. Şantajul e lim­pede: tu ai vrut să te duci la Consiliul Eu­ropean; te-am lăsat să te duci, dar ca să re­prezinţi interesul naţional, anume acela pe care îl definim noi. Dacă, vrând să fii om de stat, refuzi să fii măgar, te acuzăm că ţi-ai ur­mat interesele personale – de exemplu, să nu o superi pe Angela Merkel. Iar la anul, după ce vom fi câştigat alegerile cu o mare majoritate, vom avea un motiv straş­nic de suspendare: sabotarea interesului naţional.

Dacă electoratul român în general şi al USL în particular ar fi mai înţelept şi mai informat, un asemenea şantaj grosolan s-ar întoarce împotriva ce­lui care l-a făcut; dar, stând lucrurile cum stau, sunt bune şanse ca re­to­rica ridicolă a lui Ponta să fie crezută. Dacă până şi unii intelectuali, cu­nos­cuţi ca rezonabili şi inteligenţi, pre­cum Paul Cernat, au început în ulti­mul timp să-şi umfle pieptul cu pa­tos naţionalist, ce să mai spunem de alţii?

Dar Traian Băsescu? De ce a acceptat el cadoul otrăvit al participării la Con­siliul European, atunci când ar fi pu­tut să-l delege pe Ponta?

Pe de o parte, fiindcă era dificil să pro­cedeze în acest ultim fel, după ce luni de-a rândul a insistat că el, şi nu primul ministru, are experienţa şi în­ţ­elegerea corectă a afacerilor euro­pe­ne: neducându-se, s-ar fi discreditat înaintea propriului electorat. Apoi, nu e, temperamental, Băsescu omul care să cedeze atât de uşor; lupta şi controversa îl atrag irezistibil.

Citeşte continuarea în Revista 22