„Macbeth” de Richard Strauss, alaturi de Enescu si Rahmaninov

Nu este usor, trebuie sa o recunoastem, sa incepi stagiunea simfonicelor bucurestene atunci cand – numai cu cateva saptamani in urma, in cadrul Festivalului enescian al muzicii – publicul meloman, cel de specialitate, care revine acum in salile de concert, a putut asista la o veritabila parada a marilor colective simfonice europene, la o veritabila expozitie a marilor orchestre.

Totusi, stagiunea Filarmonicii bucurestene a inceput, si nu oricum. Ma refer la tinuta profesionala demna, chiar exemplara, la care s-au situat parametrii primului concert, iar aceasta de la nivelul alcatuirii programului si pana la tinuta performantei colectivului simfonic animat de directorul general al institutiei, dirijorul Cristian Mandeal.
Momentul inedit al programului? A existat. Nu s-a uitat faptul ca ne aflam in continuare in cadrul manifestarilor prilejuite de „Anul International George Enescu”, o jumatate de secol de la trecerea in eternitate a maestrului. Ne-a fost oferita versiunea orchestrala a celebrei lucrari pianistice enesciene, anume Suita op. 10 in re major, o lucrare a neoclasicismului inceputului de secol XX, o tentatie si o provocare pentru compozitorul Sabin Pautza, stabilit actualmente pe coasta de est a Statelor Unite, autorul actualei versiuni orchestrale. Simtul acut al culorii timbrale, stiinta orchestratiei, aspecte pe care compatriotul nostru le detine in mod suveran, au fost orientate in mod firesc spre valorile cunoscute ale orchestratiei tipice gandirii enesciene; ma refer in primul rand la dansurile mediane ale suitei, la Sarabanda si la Pavana, pagini carora le-au fost stabilite echivalente de mare savoare coloristica, de subtil rafinament timbral. Partile extreme, celebra Toccata si Bouree, momente gandite orchestral in parte pe aceeasi directie, au depasit caracterul sarbatoresc al muzicii, fiind orientate spre o nota de grandilocventa care nu apartine spiritului enescian; ma gandesc in mod special la primul moment al suitei, la Toccata agrementata de sunetul in parte grotesc, aici, al tobei celei mari. Momentul simfonic central, de speciala consistenta, al programului l-a constitut prezentarea poemului simfonic „Macbeth” de Richard Strauss, lucrare de tinerete a compozitorului, poem al postromantismului de sfarsit de secol XIX; este o lucrare putin cantata data fiind dificultatea de a o construi, de a stabili relatia justa intre caracterele tematice in cadrul marelui arc simfonic. Cristian Mandeal confera edificiului acestei lucrari o grandoare autentica ce deriva in mod firesc din tensiunea launtrica a caracterelor personajelor tematice, din destinul ce le uneste in cadrul acestei teribile deveniri simfonice. Pagina a virtuozitatii pianistice transcendentale, primul Concert datorat compozitorului pianist Serghei Rahmaninov reveleaza – chiar de la nivelul acestui timpuriu opus – datele esentiale ale acestui iremediabil romantic al secolului trecut. Lirismul sincer, lirismul afectat, virtuozitatea solistica ce depaseste granitele imaginarului sunt date pe care pianistul englez Ian Fountain le detine si le induce cu bun temei; cantul lui nu este, poate, suficient de comunicativ pe cat este de spectaculos, iar patrunderea universului spiritualitatii ruse se produce aici de la nivelul unei detasari prudente.