Darren Aronofsky ("Pi", "Requiem for a Dream", "The Fountain") face rar filme; ce a facut pana acum poti numara pe degetele de la o mana, pentru ca Aronofsky regizeaza doar cand are ceva de spus.
Cu "Luptatorul", Aronofsky e metafizic si, daca iesi din sala fara sa te intrebi de ce naiba traim si unde naiba ne ducem, atunci n-ai inteles nimic din film. Povestea spusa e cea a lui Randy "The Ram" Robinson (Mickey Rourke). Filmul incepe cu o scurta secventa din care sa te prinzi ca, in lumea lui, tipul chiar fusese cineva: un luptator de prima clasa in scena luptelor profesioniste – bani, succes, un public ce-l adora. Nu pierdeti asadar inceputul, pentru ca sariti repede 20 de ani in timp, iar acum Ram e doar un bataus oarecare, oarecum anacronic si rupt de realitate acolo in rulota lui pe care de-abia reuseste s-o plateasca din cate-un ban scos din lupte amatoricesti si anonime. La cat si-a batut joc de corpul sau, evident ca sanatatea-l lasa, iar oamenii de care incearca sa se agate sunt o fiica furioasa si dezamagita, o dansatoare din clubul pe care-l frecventeaza si baietii din cartier, dar si ei se cam plictisesc sa se joace cu uriasul cu parul lung. Cat de tare poti sa cazi pana sa-ti pierzi speranta? Ram isi ia energia din gandul ca ziua va sosi, si el va fi din nou acolo sus, intre campioni – si-n timpul asta viata aproape ca se prelinge pe langa el. Inainte sa-l judeci, intreaba-te: care dintre noi nu s-a facut vinovat de o asemenea ratacire, dupa ce ne-am hranit atatia ani cu filme proaste de la Hollywood? Mickey Rourke capata in "Luptatorul" dimensiuni de personaj tragic, si cu siguranta rolul vietii lui, fara Oscar, din pacate, dar din nou in varf (poate ca povestea lui Ram nu ni se aplica tuturor, pana la urma)…
