Lumea noua

Titlul de "Nuovomondo" al filmului lui Emanuele Crialese care intra azi pe ecranele noastre nu are vreo legatura cu filmul lui Terrence Malick, "The New World", decat aceea ca se refera, din unghiuri temporale diferite, tot la America. Filmul lui Crialese a fost premiat anul trecut la Venetia si a fost nominalizat pentru regie la premiile Academiei Europene de Film. Cineastul nascut in 1965 face un film in buna masura autobiografic, pentru ca de la 16 ani a plecat din Italia ca sa traiasca si sa studieze la New York. Filmul contine, astfel, propria sa marturie de emigrant, propria viziune asupra mortii initiatice de care vorbesc toti cei care-si lasa tara natala pentru a incepe o viata noua sub o alta identitate. Crialese citeaza intr-un interviu spusele unui emigrant: "Suntem cu totii niste suflete in drum spre un paradis care, daca avem noroc, ne va fi oferit pentru vecie, dar murim cu fiecare val pe care-l traversam". Fireste, un emigrant simte la fel chiar daca a parasit tara la inceputul secolului trecut, facand o luna intr-un vapor cu aburi, ticsit, sau daca face acum o traversare aseptica cu avionul. Sau nu. Cand ai de mers patru saptamani, fiecare val pe care-l traversezi te face sa digeri mai lent si poate mai consistent faptul ca ti-ai parasit radacinile.
Filmul are in centru familia taranului Salvatore Mancuso, care pleaca din localitatea siciliana Petralia – cu tata, copii, bunica – spre o lume ale carei singure referinte sunt fotomontajele ajunse in Italia, cu gaini gigantice. Primele gesturi ale propagandei dau roade, imaginatia capului familiei (interpretat de actorul-fetis al lui Crialese, Vincenzo Amato) producand reverii cu rauri de lapte, morcovi imensi si mere atat de mari incat nu le poti duce sub brat.
Filmul strange aceste secvente poetice pe drum, dar tine carma pe realitatea altfel destul de precara. Cei care plecau spre Lumea Noua la inceputul secolului nu aveau nici o notiune despre ce urmau sa gaseasca. Nu aveau nici o notiune despre distante, si filmul o sintetizeaza bine in discutiile dintre italieni, pe vapor. "Suntem numai straini aici", constata cineva auzind ca italienii vin din sate diferite. "Cum asa? Suntem toti italieni!", spune altcineva, confirmand ce a trait si Crialese pe propria piele, faptul ca devii constient de identitatea ta nationala numai cand esti transplantat intr-un mediu strain. In plus, celor de la inceputul emigratiei plecarea peste Ocean le arunca in aer orice notiune despre distante.
Deci familia Mancuso, formata din tarani simpli, pleaca spre America. Pe vapor apare silueta misterioasa a unei femei care pare americana sau britanica (regizorul a ales-o pe Charlotte Gainsbourg pentru minimalismul cu care joaca). Lucy, poreclita Luce, are un tel ciudat din a se marita cand ajunge pe tarm. Nu vom afla de ce.
Sunt cateva lucruri care scartaie in film, printre care idila in nuce dintre Luce si Salvatore Mancuso, momentele poetic-suprarealiste ori faptul ca multe lucruri raman neexplicate. Filmul are un ritm de la insesizabil spre inexistent, dar castiga prin scurte momente de mare frumusete, cum e cel in care vaporul se indeparteaza de tarm, creand o falie tot mai mare, de nebanuit initial, in interiorul unei multimi de oameni. Alteori insa aceste momente de frumusete sunt sabotate de o dorinta de a fi frumoase cu orice chip, fie si la primul nivel. Asa e secventa cu scarile si coridoarele de la Ellis Island si cu oamenii care merg pe ele, peste care canta Nina Simone.
Filmul merita vazut fie si pentru faptul ca autorul s-a documentat un an de zile cercetand arhivele de la Ellis Island, fotografii, documente si proceduri despre tratamentul la care erau supusi imigrantii intre 1900 si 1920. Vazandu-l, putem avea senzatia ca asta a fost si experienta bunicilor nostri care au ales calea Lumii Noi. Crialese face o dura, dar necesara critica tardiva a sistemului de selectare a imigrantilor, punctand pe teoria stupida de atunci privind transmiterea ereditara a inteligentei si pe testele de inteligenta si aptitudini, umilitoare si discriminatoare. In esenta, cineastul punea desi fortat ca procedura, un mare hiatus intre lumea veche, pastratoare a traditiei, si cea noua, moderna, construita insa in mare parte tot din sudoarea imigrantilor.