Cum aţi început să scrieţi?
Marc Levy: A început ca o pasiune din adolescenţă, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori. Dar să scriu profesionist, serios, am început mult mai târziu, când am devenit tată. Am scris o poveste pentru fiul meu sau, mai exact, pentru adultul care va deveni el, într-o bună zi. Pe vremea aceea nu mi-a trecut prin cap nicio clipă să scriu un roman pe care să-l şi public, nu asta aveam în minte atunci. Ideea mea era să scriu şi apoi să-i dau fiului meu ce-am scris exact când el va avea vârsta pe care o aveam eu atunci, adică puţin peste 30de ani. În povestirea asta am vrut să-i spun că trebuie să trăiască pentru visele lui, fără să lase pe cineva să-l deturneze de la asta. Povestirea a crescut şi a devenit un roman. Am avut noroc că surorii mele, care e scenarist, i-a plăcut acest roman şi m-a încurajat să trimit manuscrisul Editurii Robert Laffont. Mi-au răspuns opt zile mai târziu spunându-mi că vor să-mi publice cartea.
Care e marea temă a romanelor dumneavoastră?
M.L: Nu ştiu dacă am o temă predilectă. De fapt, subiectele sunt cele care vin la mine. Eu doar observ, ascult şi urmăresc ce se întâmplă în jurul meu. Sunt extrem de curios în privinţa vieţii, în general. Îmi place să vorbesc despre oameni şi lucruri care m-au emoţionat şi m-au influenţat de-a lungul existenţei mele. Şi mi-a plăcut întotdeauna să pun în scenă eroi cu meserii pe care mi-am dorit să le am şi eu pe vremea când eram copil. În copilărie, voiam să fiu când neurochirurg, când arheolog, când arhitect. Arhitect am şi ajuns, de altfel. În plus, îmi place să fiu pozitiv şi să pun în valoare tot ce-i mai bun din fiinţa umană. Prietenia, iubirea, tandreţea sunt nişte sentimente cu o valoare uriaşă pentru mine şi ele revin mereu în cărţile mele.
Aţi simţit vreo evoluţie, vreo schimbare de la o carte la alta?
M.L: Cărţile marchează nişte schimbări, ele nu sunt egale, în mod evident. Fiecare nou roman aduce o istorie nouă, cu alte personaje, cu altă miză. Îmi place prea mult să spun poveşti pentru a-mi permite să scriu de două ori acelaşi lucru. Dar am simţit o evoluţie, într-adevăr, pentru că scrisul e, în fond, o muncă de artizan. Şi, în cel mai bun caz, dacă o faci serios – fără a te lua, însă, prea în serios, pentru că asta se vede imediat -, firesc este să-ţi doreşti să progresezi de la o carte la alta.
Aveţi un fiu, vă citeşte cărţile?
M.L: De fapt, am doi fii. Cel mai mare are 21 de ani, îmi citeşte cărţile, întotdeauna a făcut-o, deşi eu nu l-am presat în niciun fel. El hotărăşte când şi dacă îmi citeşte vreunul dintre romane, eu nu-i cer asta. Dar, bineînţeles, sunt mereu foarte nerăbdător să-i aud părerea. Cât despre fiul meu mai mic, el are doar 17 luni şi încă nu citeşte. Deşi, sincer să fiu, se străduieşte destul de mult s-o facă pe Ipad-ul meu.
Sunteţi cel mai bine vândut autor în Franţa de câţiva ani încoace. De ce aţi plecat din Franţa?
M.L: Locuiesc de multă vreme în străinătate şi îmi place destul de mult acest lucru. Să trăieşti în preajma unor oameni care nu au aceeaşi cultură sau limbă ca tine e întotdeauna o experienţă care te îmbogăţeşte. În plus, a locui departe de casă e un soi de exerciţiu de umilinţă cotidiană: când eşti departe, nimic nu e ceea ce pare a fi, în fiecare zi trebuie să-ţi uiţi obiceiurile de acasă, reflexele şi să te adaptezi ţării în care ai ales să trăieşti. Chiar dacă unele dintre aceste obiceiuri nu prea au sens pentru tine. M-a atras mereu New Yorkul, unde trăiesc de trei ani încoace. Mă fascinează energia lui, diversitatea lui culturală, dinamica lui… Aşa că, fie că e vorba de Londra, New York sau Paris, cred că fiecare oraş e diferit şi special în felul său. Şi fiecare în parte mi-a dăruit ceva.
„Oriunde aş trăi, rămân tot francez“
Nu simţiţi, totuşi, ceea ce francezii numesc atât de frumos „mal de pays”, dorul de ţară?
M.L: Oriunde aş trăi, rămân tot francez. Dacă cineva locuieşte în străinătate, nu înseamnă că-şi iubeşte ţara mai puţin. Din contră, un lucru care-ţi lipseşte ajunge să fie mai prezent în viaţa ta decât atunci când îl aveai zi de zi. Expaţii francezi sunt, de fapt, şi nişte „ambasadori” care nu-şi ascund afecţiunea faţă de ţara lor şi care-i ajută pe străini să descopere valorile şi farmecul acestei ţări. În plus, urmăresc zilnic ziarele franceze şi ştirile din Franţa.
Cum v-a venit ideea romanului „Hoţul de umbre”? Care e geneza cărţii?
M.L: Stăteam pe o bancă într-un parc parc. În faţa mea stătea un băieţel, cu o mină extrem de serioasă, însoţit de bunicul lui care, altfel, părea destul de vesel. Şi atunci mi s-a părut deodată că văd aceeaşi persoană în două stadii diferite ale existenţei. Aşa că am încercat să-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă adultul s-ar întâlni, într-un anumit punct, cu acel copilul care a fost odată. Am simţit, în acea după-masă în parc, dragostea uriaşă dintre cei doi, şi asta m-a inspirat să scriu un roman despre diferitele tipuri de dragoste din viaţa unui om: dragostea unei mame pentru copilul ei şi viceversa, dragostea dintre doi buni prieteni, şi, bineînţeles, prima dragoste care, orice s-ar zice, rămâne eternă în viaţa şi în mintea noastră.
Ce semnifică această metaforă: „a fura umbra celorlalţi”?
M.L: Cred că, într-un anumit sens, Hoţul de umbre e o carte alegorică, şi are câteva metafore, nu ştiu însă dacă ele trebuie explicate. Nu de către mine, oricum. Am vrut să spun, de fapt, că nu suntem întotdeauna atenţi unii cu alţii, că nu ne pasă suficient de cei pe care declarăm sus şi tare că-i iubim. De multe ori nu suntem atenţi la acele mici semne care sunt extrem de importante atunci când cuvintele nu mai sunt de-ajuns pentru a exprima ce e în interiorul nostru. Iubirea e făcută din lucruri extrem de mărunte.
Avem nevoie, din când în când, de vocea unui copil pentru a spune adevăruri simple sau dureroase?
M.L: Poate că asta e, de fapt, vocea copilului care există în fiecare dintre noi. E important să nu pierdem acel copil când ne maturizăm. Şi, în fond, de ce l-am alunga din noi, din moment ce toată lumea ştie că adevărul iese la suprafaţă cel mai adesea prin gura unui copil?
„Micul prinţ“ o sursă de inspiraţie
Care e mesajul esenţial al cărţii?
M.L: Foarte mulţi dintre cititorii acestei cărţi mi-au scris mărturisindu-mi că au trăit experienţe similare cu aceea despre care eu vorbesc în Hoţul de umbre. Că au trăit, ca o coincidenţă stranie, sentimente şi situaţii pe care le descriu ca făcând parte din viaţa personajelor cărţii. Eu nu scriu niciodată pentru a transmite un mesaj, pur şi simplu, scriu.
V-aţi gândit la „Micul prinţ“ al lui Saint-Exupéry când aţi scris „Hoţul de umbre”?
M.L: Nu m-am inspirat propriu-zis din Micul prinţ – deşi îl admir mult pe Saint-Exupéry – dar pot să înţeleg de ce v-aţi gândit la el citind „Hoţul de umbre”. Sau poate că eu m-am gândit la cartea lui Saint-Exupéry când am scris acest roman, nu ştiu precis să vă spun. Oricum, Micul prinţ a fost o sursă de inspiraţie pentru multe lucruri şi momente din viaţa mea
Ne puteţi descrie un moment de fericire din viaţa dvs.?
M.L: Sunt atât de multe lucruri mici şi simple care mă fac fericit! Un mic dejun cu soţia mea, fiul meu care izbucneşte în hohote de râs, o conversaţie pe internet cu un prieten care e foarte departe…
Ca francez stabilit în New York, cum aţi privit scandalul Strauss-Kahn?
M.L: Evident că societatea americană e foarte diferită, e firesc, fiecare popor are valorilor lui. Lucruri care într-un loc sunt extrem de importante în alt loc nu contează absolut deloc. E un fapt ştiut că americanii sunt în continuare foarte puritani, în vreme ce francezii, de pildă, sunt mult mai puţin conservatori. Dar, până la umră, nu poţi să judeci cu precizie lucrurile acestea, e greu să le cântăreşti cu onestitate, pentru că fiecare popor are istoria lui, e unic. Comparaţiile nu-şi au rostul.
Ce înseamnă literatura pentru dumneavoastră?
M.L: Un drum incredibil de frumos către libertate.
