Daca vi se pare ca ma exprim necuvenit de clar pentru dumneavoastra, le spunea Alan Greenspan stapanilor sai politici din Congresul SUA, "probabil ca ati inteles gresit ceea ce am spus". Era anul 1987 si proaspat confirmatul sef al Federal Reserve Bank (Banca Centrala a SUA, n. red.) tocmai oferea detalii despre cum reusise sa "invete sa mormaie cu maxima incoerenta" in scurta perioada de cand "devenise bancher central".
Dl Greenspan credea cu tarie in practica si poate (poate, pentru ca cine ar fi putut sa-i inteleaga teoriile…) chiar in teoria ca bancherii centrali ar face bine sa vorbeasca intr-un dialect opac si alambicat. Prin comparatie, profetia Oracolului din Delfi catre regele Lidiei – "daca vei ataca Persia, vei distruge un mare imperiu" – era limpezimea intruchipata.
Exista un vechi argument care pleda in favoarea "greenspanezei": electoratul sau politicienii sau ambii sufera de o miopie inerenta. Ei vor vedea si vor dori intotdeauna sa se bucure de beneficiile unei rate scazute a dobanzilor si o presiune usor sporita a cererii – anume mai multa productie, mai multe locuri de munca, salarii mai mari si, pe termen scurt, profituri mai mari. Doar ca ei nu vor vedea, sau vor privi cu indiferenta cinica, problemele stagflatiei (perioada de stagnare economica, inflatie si somaj, n. red.) care va interveni inevitabil. Treaba bancii centrale, spunea un predecesor mai vechi al lui Greenspan, William McChesney Martin, ar fi "sa plece cu bolul de punch (al dobanzilor scazute) inainte ca petrecerea sa inceapa cu adevarat".
Dar, suna mai departe rationamentul, banca centrala nu putea spune intr-un limbaj clar si transparent ca procedeaza asa. Daca electoratul si politicienii ar putea intelege ce spun bancherii centrali, i-ar forta pe acestia din urma sa promoveze politici inflationiste destructive, care, cel putin pe termen lung, ar avea efecte nefaste pentru toata lumea. Prin folosirea acelui idiom opac si alambicat, singurii din afara sistemului – jurnalistii, politicienii, persoanele din mediul academic – care ar fi in stare sa inteleaga ce spune banca centrala ar fi tocmai aceia care s-au aplecat indeaproape asupra problematicii si limbajului specific. Dar tocmai aceasta aplecare i-ar determina pe toti (cu rarele exceptii ale unor critici rebeli gen William Greider) sa inteleaga, sa aprobe si sa consimta ca a vorbi pe greenspaneza este esential pentru a permite bancilor centrale sa asigure stabilitatea preturilor.
Se pare ca astazi exista un consens general asupra faptului ca acest rationament a incetat sa fie valabil, asta daca a fost vreodata valabil. Alegatorii si politicienii par sa se teama acum de inflatie si sa fie dispusi sa accepte faze temporare de recesiune economica si un somaj nenatural de ridicat drept consecinte, pe cat de nefericite, pe atat de inevitabile, ale interesului necesar si benefic in stabilitatea pe termen lung a preturilor. Dezbaterea pe marginea politicii monetare poate fi, asadar, eficienta si productiva, chiar daca nu mai este rezervata celor ce au deprins greenspaneza.
Ca atare, peste tot in statele ce formeaza nucleul nord-atlantic al economiei mondiale, bancile centrale au declansat o initiativa a transparentei, menita sa popularizeze obiectivele, prognozele, procedurile si politicile lor si sa le faca mai clare si mai accesibile tuturor. Bancile centrale se bazeaza pe o serie de convingeri fundamentale ale economistilor – intotdeauna o cantitate mai mare de informatii este mai benefica decat una mai mica, indivizii pot decide foarte bine singuri cat si ce au nevoie sa stie, si ei sunt perfect in masura sa evalueze si sa analizeze in perspectiva informatiile pe care le detin.
si totusi, de curand – cu si mai mare intensitate indeosebi in ultimele luni – bancherii centrali au inceput sa manifeste dubii in legatura cu utilitatea acestei initiative a transparentei. Cu cat mai mult vorbesc si cu cat mai clar devine limbajul lor, cu atat mai mult se pare ca pietele sunt inclinate sa reactioneze excesiv si impropriu la declaratii care nu aduc in fapt nici un fel de element de noutate. Mai multa informatie ar putea astfel duce nu la cunostinte mai aprofundate, ci la mai multa confuzie.
Noua, economistilor, ne vine greu sa pricepem de ce pe linia comunicarii exista atat de mult bruiaj. De ce atat de multi actori de pe pietele financiare au fost asa de convinsi ca declaratia survenita dupa intalnirea Federal Reserve Bank de la finele lunii martie anunta posibilitatea unei apropiate cresteri abrupte a ratei dobanzilor? Asta in loc sa o ia ca atare – o recunoastere (asa cum de altfel Banca Centrala a catalogat-o expres) a faptului ca ceea ce parea improbabil a devenit acum o posibilitate. De ce comentatorii TV se grabesc sa exagereze rapiditatea cu care bancile centrale isi schimba viziunea despre viitorul probabil? De ce participantii la pietele financiare tranzactioneaza in baza sfaturilor unor comentatori TV, cand un simplu calcul aritmetic demonstreaza ca beneficiile unor tranzactii vor fi cu siguranta mai mici decat costurile generate de frecventa exagerata a acestor tranzactii?
Nu dispunem de raspunsuri la aceste intrebari. Asadar, nici nu stim daca sa le recomandam bancherilor centrali o reimprospatare a greenspanezei. z
J. Bradford DeLong, profesor de stiinte economice la Universitatea Berkeley, California, a fost adjunctul secretarului american de stat al trezoreriei in perioada administratiei Clinton
Copyright: Project Syndicate, 2007. www.project-syndicate.org
