Euro este adesea arătat cu degetul drept principal vinovat pentru situaţia financiară disperată prin care trec acum finanţele publice ale Greciei. Acuzaţia însă nu stă foarte bine pe picioare. Acelaşi cuţit care înjunghie acum economia grecească a ajutat la cioplirea atentă a unor sisteme fiscale responsabile în majoritatea ţărilor UE, în frunte cu Germania sau Olanda. Adevăratul vinovat este întotdeauna cel care mânuieşte arma.
Pentru Grecia, creditarea ieftină în euro a funcţionat ca un drog care i-a adormit simţurile. Însă adevăraţii vinovaţi sunt politicienii care s-au împrumutat mai mult decât îşi permiteau şi bancherii care au dat banii fără să ceară garanţii suficiente iar acum au pretenţia să-i vadă pe toţi înapoi din buzunarele contribuabililor. Iar moneda unică are acum un rol stabilizator – este singura ancoră posibilă împotriva unei inflaţii care s-ar dovedi cu adevărat devastatoare.
Contrar convingerilor populare, grecii muncesc mai mult decât germanii pe salarii mai mici. Aşa se face că productivitatea relativă este mai mare în Grecia. Vârsta de pensionare este într-adevăr mai mică, însă chiar şi aşa un grec munceşte mai multe ore decât un german pe parcursul vieţii active. Aşa se face că sectorul privat elen este relativ puternic.
Pe de altă parte, sectorul public stă foarte rău la eficienţă. Încasările bugetare de 35% din PIB sunt printre cele mai mici din UE iar cheltuielile, de 50%, sunt peste medie. Ambele cifre sunt foarte proaste, pentru că UE este deja campioană la obezitatea aparatelor de stat. Diferenţa enormă dintre cele două – deficitul bugetar – a făcut ca problemele să apară mai întâi la greci.
Însă tot deficitul poate fi redus la două componente: cheltuielile exagerate pentru apărare (secrete, aprox. 5% din PIB) şi dobânzile plătite în contul datoriei publice (7% din PIB). Deci teoretic problema greciei se poate rezolva în doar doi paşi: „dividendul de pace” şi falimentul. România nu are avantajul de-a putea renunţa integral la vreunul din tipurile de cheltuieli. În schimb, serviciul dobânzilor este încă neglijabil.
Ambele ţări au însă în comun birocraţia coruptă, taxarea ridicată şi speranţa statului că va putea trăi parazitându-şi contribuabilii, şi nu fiindu-le util. În replică, şi contribuabilii şi-au creeat mecanisme de apărare. Şi-au mutat banii în bănci turceşti sau cipriote, afacerile în off-shore-uri şi relaţiile de muncă în contracte verbale.
La fel ca în România, şi în Grecia guvernul a decis să împartă povara bugetară între toţi contribuabilii, câştigând astfel bunăvoinţa FMI dar irosind ocazia de-a da reformei direcţia bună. Adică de-a da un mesaj foarte limpede pentru viitor: cine greşeşte este pedepsit, cine munceşte este lăsat în pace. În lipsa unui astfel de mesaj, banii şi oamenii fug, lăsând în urmă doar birocraţi care caută cu creionul şi cu rigla „soluţii” prin care să „scoată economia din criză”. Şi care se miră de fiecare dată când nu reuşesc, deşi ei sunt însăşi criza.
Pentru Grecia, nu este prima dată când încearcă să scoată din criză finanţele publice prin sacrificii ale sectorului privat. Va fi probabil pentru prima dată când nu reuşeşte, însă are avantajul că vor acoperi pagubele contribuabilii europeni. România are deocamdată perspectiva mai bune – va scăpa de data aceasta. Însă dacă nu scapă de birocraţia coruptă şi ineficientă sprijinită pe taxe enorme, data viitoare va fi exact în situaţia de acum a Greciei. Doar că nimeni nu va accepta să mai plătească oalele sparte.
