Turneul in Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan si Turcia al presedintelui Traian Basescu a fost, fara indoiala, o initiativa romaneasca. Nu sunt semne ca ar fi fost sugerat din afara si nici nu era nevoie de asa ceva pentru ca Romania sa vadeasca un interes de prima mana fata de bazinul Marii Negre. Inca de pe la 1400, cand Mircea cel Batran cucerea "tara Cavarnei" – numita si "a lui Dobrotici" (de unde, Dobrogea) –, romanii au manifestat un interes legitim pentru stapanirea iesirilor la mare si cam tot pe atunci deja Alexandru cel Bun era in posesia fostei colonii genoveze Cetatea Alba (Maurocastro). Dupa moartea celor doi vecini, urmasii lor aflati in eterna competitie pentru tronurile celor doua tari extracarpatice, Valahia si Moldova, au apelat la toate ocaziile si posibilitatile pentru
a-si adjudeca stapanirea asupra Chiliei. Trecand, inca si in timpul lungii guvernari a lui stefan cel Mare, de la unii la altii – intr-un joc militar si strategic in care, de la o vreme, Transilvania devenise un lider, in virtutea pretentiilor de suzeranitate maghiara asupra domnitorilor de la sud si de la rasarit de Carpati –, Chilia a ajuns, in cele din urma, catre sfarsitul veacului al XV-lea, in mana sultanului, pagubindu-i enorm pe romani si deschizand calea supunerii lor neconditionate de catre Semiluna. Inainte insa ca aceasta situatie nedorita sa devina o realitate zonala cu consecinte majore in dominarea de catre turci a Marii Negre, domnia Moldovei a dus o politica in care interesul pentru o autoritate politica proprie extinsa asupra unei parti cat mai mari din litoral a imbinat episoadele de piraterie moldoveneasca antigenoveza (prin cucerirea cetatii Lerici, in 25 mai 1455) cu aliantele politico-dinastice (casatoria lui stefan cel Mare cu Maria Asanina Paleologa din familia stapanitorilor Mangopului).
Atunci cand vremea epopeii norocoase a romanilor in zona Marii Negre a lasat locul competitiei cazacilor cu turcii, doua secole mai tarziu, aceasta s-a rasfrant, inevitabil, pe un spatiu istoric destul de vast, si asupra vietii politice a Moldovei, invaziile cazacesti – de la Ivan Potcoava la Timus Hmelnicki si Mazepa – putand fi interpretate si ca o tentativa de a readuce partile ortodoxe supuse sultanului dintre Dunare si Carpati inapoi sub o flamura crestin-rasariteana. Dar dincolo de ideologia crucii, interesul pentru pastrarea pozitiilor pe malul apusean al Marii Negre pe seama ortodoxiei si chiar a lumii slave anunta ceea ce a fost inteles mai apoi ca alcatuind unul dintre punctele majore ale asa-zisului "Testament al lui Petru cel Mare". Cat despre Duca Voda, ajuns hatman cazacesc simultan cu domnia sa moldoveneasca (in 1680), aceasta pare sa fi fost, in lectura prilejuita de interesul pentru Marea Neagra, o tentativa de revansa turceasca la adresa respectivei politici slavofile si panortodoxe.
De altfel, intreg secolul al XVIII-lea si parte din urmatorul au reprezentat, intre esecul campaniei tarului luminat Petru la Stanilesti (1711) si infrangerea Imperiului Otoman in Razboiul Crimeii (1853-1856), cadrul temporal in care s-au desfasurat mai multe razboaie ruso-turce, unele cu implicarea altor puteri zonale, iar in declansarea acestora una dintre mize a fost si statutul Marii Negre. Atunci cand au putut, dupa mai multe secole de subordonare mai mult sau mai putin servila politicii externe otomane, romanii au revenit printre actorii preocupati de chestiunea marii lor. Dupa Congresul de la Berlin (1878), care consfintea independenta de stat a Principatelor Unite, acceptarea Dobrogei in compensatie pentru cedarea catre rusi a judetelor din sudul Basarabiei – tranzactie greu de motivat sub raport etic – are scuza ca readucea tara dintre Dunare, Carpati si Mare printre riveranii fostului "lac turcesc". si tot aceeasi grija a Bucurestiului de a-si consolida prezenta litorala poate fi pusa si la originile solicitarii Cadrilaterului in 1913, ca recompensa pentru rolul pe care Regatul Roman (nu) il jucase in conflictele balcanice. Pierderea Cadrilaterului pe seama Bulgariei in ajunul intrarii Romaniei in conflagratia mondiala secunda si renuntarea silita la Insula serpilor in folosul URSS au ramas realitatile istorice ale intregii perioade comuniste, pana in 1989. Abia intrarea Bulgariei si a tarii noastre, deodata, in UE, ca si patrunderea romanilor in clubul NATO au conferit vechii preocupari romano-bulgare de a se afirma ca jucatori la masa de joc a Marii Negre o noua dimensiune; una ce tinea de politica comunitara, dar si de cea nord-atlantica. Ambele fete ale chestiunii vizau – vizeaza, in fapt – intarirea securitatii la Marea Neagra in beneficiul ordinii de drept democrate, instaurata dupa caderea comunismului in regiune si cu mult inainte in Occident.
Asa cum monopolul turcesc de odinioara a trebuit deconstruit metodic, spre a lasa libera respiratie popoarelor din zona, tot astfel mostenitorul URSS – erijat in dominator zonal in virtutea dotei sale de superputere – trebuie invitat sa participe la o noua organizare a acestui bazin marin. Conflictul georgian, iritarile Kievului legate de prezenta flotei militare ruse in acele zile, tratatul americano-polonez referitor la instalarea unor obiective militare in Europa Centrala, interesele turce si ale altor tari in alte conducte petrolifere decat cele rusesti indica faptul ca vizita-fulger a lui Basescu prin cateva capitale interesate de acest contencios are mize mari, nationale si transnationale, chiar daca a pornit din initiativa proprie. z
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
