Am ajuns aici intr-o zi in care nu am gasit locuri intr-un restaurant din apropiere. Ca noi au mai patit-o probabil si altii, deci se poate presupune ca La dolce vita traieste – probabil fara sa vrea – parazitand localul vecin, prinzand in capcana ghinionisti de vizavi. Ca sa nuantez, La dolce vita e unul din cele mai inchipuite restaurante pe care mi-a fost dat sa le vizitez: numele, trimitand la un film al lui Fellini, pretentia de restaurant cult&sic, servirea aroganta, portiile minuscule si preturile, umflate prin inginerii dubioase. La dolce vita e ideal pentru diletantii care vor sa experimenteze fite la pret redus.
Ca sa contrabalanseze efectul claustrofobic de subsol (restaurantul desfasurandu-si fastul intr-un demisol de bloc interbelic), designerul a optat pentru alb si lumina de neon; efectul e de raceala depersonalizanta, chirurgicala. Fetele de masa sunt albe, acompaniate de servetele de panza apretata, ca-n resturantele de clasa de mai demult – fireste, in locul vulgarelor servetele de hartie; din fericire, la toaleta hartia igienica ramane cea pe care o stim. Monotonia albului e sparta ghidus de afisele inramate de pe pereti, din perioada de glorie a cinematografului italian de dupa razboi; fiindca, nu-i asa?, oamenii culti gusta asta, sa le reamintesti prin afise „naive” si kitsch de marile filme de arta…
Chelnerul ne intampina cu o opozitie surda, ne-a mirosit probabil ca nu avem potential; tot ce face aduce a protest mut la genul nostru de client. Izbucneste in momentul cand trebuie sa puna mancarea pe masa, „daca vreti spatiu sa va pun mancarea, luati meniul acesta de pe masa”; intr-un grande ristoranti cum e La dolce vita, chelnerii nu fac compromisuri de la nobila arta a servirii, ba chiar, asemenea unor profesori severi, isi educa clientii.
Preturile sunt mici (de la 10 lei), dar portiile sunt minuscule, ca inexistente; doar lasagna aduce vag cu o portie de mancare. Suplimentam cu ceva cartofi prajiti rarefiati, mai cerem paine, in fine, recurgem la tot felul de strategii umilitoare ca sa ajungem cumva la senzatia de satietate. Bucataria e integral italieneasca, cel putin pe meniu, dat in limba lui Dante, fiindca in practica nu se intampla asa. Daca puiul picant are gust de mancare italieneasca, sosul de rosii si usturoi trimitand in zona mediteraneana, puiul La Dolce Vita in nici un caz, fiindca e „pe dulce” si cu gust de caramel. Zona lui de provenienta e fie capul inventiv al unui bucatar pus pe glume fusion, fie, mai degraba, o bucatarie internationalizata de inspiratie anglo-saxona.
Cerem bere si cola, apoi nota, 600, unde descoperim ca am consumat coperti de 16 lei, „ok, ce mancare intr-atat de subtila am gustat si nici macar nu ne-am dat seama?”, face cineva misto, sub privirile impasibile ale chelnerului; pentru el suntem probabil cazuri pierdute, nimic n-o sa ne scoata vreodata din animalitate alimentara. „Oliviera, asta e coperti”, ne lamureste in cele din urma. „Asta e, am mancat oliviera”, face unul din noi o gluma chinuita, cu o figura sictirita, amarata.
