Atacurile teroriste, mai ales de tip islamic-jihadist, tot mai numeroase în ultima vreme (și despre care nu ne îndoim că vor continua), pun Europa și, în general, democrațiile liberale înaintea unor dileme teribile. Vine mai întâi marea întrebare, în fond, a democrațiilor liberale, atunci când sunt atacate masiv ori se află în război: cât de mult și pentru câtă vreme trebuie să restrângă drepturile cetățenești ori, pentru a ne exprima mai simplu, cât de multă libertate mai trebuie lăsată societății pentru ca aceasta, luptând totuși eficient împotriva amenințării, să rămână în esența ei liberală?
Dacă se sacrifică prea puțin, securitatea rămâne problematică; în plus, ascensiunea populismului (o nouă formă de autoritarism xenofob) continuă și, speculând acest deficit securitar, riscă să doboare liberalismul. Dacă se sacrifică prea mult, atunci iarăși nu mai putem vorbi despre o societate liberă. Există o linie despărțitoare, o măsură, în baza căreia să stabilim un nec plus ultra? Puțin probabil: după loc, timp și împrejurări, oamenii pot considera anumite măsuri (de exemplu, un anumit control al Internetului sau perchezițiile fără mandat) drept „intolerabile“ sau, dimpotrivă, drept acceptabile.
La dilema securitară se adaugă și ceea ce aș numi „dilema adevărului“: în condițiile extraordinarei complexități a societăților postmoderne și în împrejurările nefericite ale terorismului jihadist internațional, prezentarea adevărului către public și adoptarea unor politici raționale devin problematice. Pe scurt, soluțiile raționale în materie de economie, securitate, relații internaționale etc. au tendința să fie nepopulare, în timp ce sunt tot mai populare soluții riscante, ba chiar iresponsabile. Iarăși Brexit-ul, ca și ascensiunea lui Donald Trump în USA sunt relevante. Iresponsabilitatea politică se vinde bine astăzi, când o parte însemnată a publicului poate fi considerată infantilă sub raport psihologic, ușor de stârnit de emoții produse de imagini și cu un apetit nestăvilit de „a se juca“, amestecând ficțiunea cu realitatea. (Vezi succesul unui joc precum Pokémon GO.)
Rezultatul este că, în măsura în care un politician vrea să asculte de vox populi, va fi adesea – și în special în situații critice – tentat să oco-lească adevărul, ducân-du-și țara în pericol. Dimpotrivă, dacă va opta pentru adevăr și soluția rațională, riscă să nu fie urmat ori va trebui să-și încalce unele dintre pro-misiunile electorale în baza cărora a câștigat alegerile. A fi prea democrat intră astfel în contradicție, nu o dată, nu numai cu unele libertăți fundamentale, ci și cu adevărul. Asta, firește, doar dacă nu atribuim „poporului“ vocația mistică de a avea întotdeauna dreptate!
Se vede astfel cât de dificil este să fii om politic democra–t-liberal în zilele noastre. Acesta trebuie să navigheze periculos între principii și realități, între onestitate și pragmatism, între responsabilitate față de popor și imperativul de a-l conduce pe acesta ca pe un adolescent imatur.
E foarte ușor, aproape inevitabil, în aceste condiții, să abați cumpăna prea mult într-o direcție, așa cum s-a întâmplat, cred, cu Angela Merkel, în chestiunea refugiaților. Dar tocmai aceste dileme mă fac să-i admir pe unii dintre acești politicieni, chiar și în cazul unor relative eșecuri. Pe de altă parte, există sentimentul că autocrațiile, precum Rusia, China, ba chiar Turcia, sunt mai eficiente, că au lideri mai capabili și-și realizează mai bine interesele. (E un sentiment cunoscut din anii ’30 ai secolului trecut.) Invers, o organizație, precum Uniunea Europeană, este tratată cu dispreț de o parte a publicului (și la noi sunt o mulțime, în mediul on-line), uitându-se că aceasta nu e nici un imperiu, ca Rusia, nici măcar un stat și că armonizarea a 28 (27) de interese, spre a nu mai vorbi despre grupuri politice distincte, e o sarcină cu adevărat herculeană, în comparație cu care rezultatele deja obținute ar putea fi considerate remarcabil de bune.
Dimpotrivă, pentru liderii autoritari totul e simplu, iar victoriile lor, pe care unii le admiră, iar alții le invidiază, sunt obținute cu adversarii legați, închiși, lichidați, așa cum procedează chiar în zilele acestea președintele turc. De asemenea, victorii ușoare ar trebui nu doar să ne lipsim, dar și să-l privim cu dispreț pe orice „prieten“ sau adulator al unor lideri care n-au nevoie de geniu politic, deoarece dispun de închisori și plutoane de execuție. Situația e bine descrisă de o anecdotă: se spune că, în vis, Putin l-ar fi întrebat pe Stalin cum să stabilizeze statul rus. „Împuşcă-i pe democraţi şi vopseşte Kremlinul în albastru“, ar fi răspuns Stalin. „De ce în albastru?“, întreabă Putin. „Ah, da, zise Iosif Visarionovici, ştiam că la primul sfat nu vei avea nici o obiecţie!“
Acest comentariu a apărut în Revista22
