Nu sunt primul calator european fascinat de Japonia. Exista deja o literatura abundenta despre aceasta tara, despre civilizatia japoneza si despre miracolul japonez. Ce incerc sa inteleg eu insa este pretul miracolului.
"Noi, japonezii, lucram prea mult." Retin aceasta fraza pe care mi-o spune un actor, unul dintre actorii unui teatru din Tokyo care m-a invitat la un festival. Vorbim in engleza si tot ce spune el ma intereseaza. Japonezii nu sunt, in orice caz, prea vorbareti. Prefera mai degraba sa-ti arate o multime de lucuri, sa te plimbe, sa-ti explice semnificatia multor gesturi, imagini si evenimente decat sa vorbeasca prea mult despre tara lor. Si, in orice caz, japonezii vorbesc rareori critic despre Japonia.
Si totusi retin aceasta fraza: "Noi, japonezii, lucram prea mult." Ceea ce se si vede, de altfel. La ora 10 seara, la ora 11 seara, inca ies oameni din birouri si se reped sa-si faca cumparaturile in tot felul de supermarket-uri care raman si ele deschise pana aproape de miezul noptii si chiar mai tarziu. Iar in metrou, la orice ora din zi si din noapte, vezi oameni care inchid ochii si dorm pe durata traseului, un mod de a mai smulge cateva minute de somn unei zile care i-a epuizat sau care urmeaza sa-i epuizeze. Exista la japonezi, intr-adevar, un cult al muncii care depaseste intelegerea noastra europeana. Japonezul nu lucreaza numai pentru el insusi, el are constiinta ca lucreaza si pentru tara sa, deci pentru Japonia, o entitate care este infinit mai importanta decat viata sa personala, o entitate transcendenta, ca sa folosesc un termen filozofic, ceva care justifica sacrificiul si confera un caracter sacru muncii. Iar fidelitatea fata de firma care i-a angajat este ridicata la rangul de valoare morala si s-a forjat in directa legatura cu o traditie care se perpetueaza din evul mediu.
Totusi, imi spune prietenul meu japonez, astazi multi tineri specialisti incep sa opteze pentru un nou criteriu cand se angajeaza la o firma, mai precis incep sa aleaga acele societati care ofera cele mai multe zile de concediu platit pe an. A-ti lua concediu insa in Japonia pare sa fie un lux, chiar o forma de indrazneala. In ciuda legislatiei care prevede doua saptamani de concediu pe an la o vechime de patru ani si trei saptamini la o vechime de sapte ani, putina lume isi ia sistematic toate zilele de concediu. Cand intreprinderea are nevoie de tine, cand intregul colectiv din care faci parte este motivat pentru munca si pune interesele intreprinderii inaintea celor individuale, nu te poti extrage sistemului. E ca si cum te-ai autoexclude din corpul social.
Ce inseamna munca in Japonia imi dau seama si privind peisajul pe care-l traverseaza trenul de mare viteza intre Tokyo si Osaka: pe distanta celor 515 kilometri, aproape ca nu vad altceva decat uzine, spatii de productie, cladiri industriale mai moderne sau mai vetuste. Trec printre aceste imense cuburi de beton, lipsite de farmec, total inchise de fapt, dar in interiorul carora simt sute de mii de oameni care repeta aceleasi gesturi timp de opt ore pe zi sau chiar mai mult… Aceasta disciplina colectiva, acest atasament aproape irational fata de munca sunt, mi se pare evident, cheia succesului economic international japonez. Nu poti sa devii locomotiva economica a Asiei si a doua putere economica a lumii cu oameni care se gandesc la vacanta in timp ce muncesc, ci invers, cu oameni care se gandesc sincer, visceral la munca chiar si atunci cand sunt in vacanta.
Dupa o saptamana de peregrinari pe arhipelagul nipon, insotitorul meu japonez, actorul, mai scapa o fraza critica fata de tara sa. "I-am imitat prea mult pe americani", spune el. Ceea ce se si vede cam peste tot, in urbanistica si in comportamentul societatii de consum. La Tokyo sunt cartiere in care, daca brusc ar disparea toate inscriptiile si toate firmele scrise cu ideograme, am putea crede ca suntem la New York. In cartierele populare insa, exista un detaliu care te readuce la specificul japonez: din cauza cutremurelor foarte frecvente, firele electrice nu sunt ingropate, ci suspendate pe stalpi de telegraf, ceea ce creeaza un paienjenis aerian uluitor, un fel de panze de paianjen suspendate intre acoperisuri – un joc de linii care rimeaza aproape muzical cu caligrafia panourilor publicitare si a miilor de firme.
Acum doi ani, autoritatile japoneze au fost alertate de cateva cifre extrem de alarmante privind demografia japoneza. Pentru prima data de la al doilea razboi mondial incoace, rata fecunditatii a afisat un procent ingrijorator, de 1,2 copii pe femeie. Ceea ce inseamna una dintre cele mai mici rate de fecunditate din lume. Brusc, expertii au schitat un scenariu catastrofal pentru Japonia, si anume reducerea in ritm galopant a populatiei. Pana in anul 2100, au prezis ei, Japonia va pierde mai bine de jumatate din populatie, adica va ajunge de la 130 de milioane la doar 60 de milioane de locuitori daca nu vor fi luate masuri pentru stimularea natalitatii.
Ironia sortii, acesta este pretul marelui succes japonez. Oamenii nu mai vor sa aiba copii pentru ca nu mai au timp sa-i creasca, dar si pentru ca a creste un copil presupune un stres enorm. Competitia este atat de stransa in aceasta tara incat ea incepe inca de la gradinita, deci de pe la varsta de trei ani. In jur de un milion de adolescenti sunt intr-o situatie de esec scolar, altfel spus fac un blocaj fata de scoala si se inchid in sinea lor si eventual la ei acasa. Fenomenul este atat de raspandit incat acesti tineri care nu mai vor sa mearga la scoala sau la universitate si intra intr-un fel de autism au si un nume, li se spune hikikomori. Dar reversul societatii hiperindustrializate japoneze mai consta int-un fapt: in rata sinuciderilor din aceasta tara, una dintre cele mai ridicate din lume, in special in randul tinerilor.
Sigur, aceste realitati nu pot sterge impresia coplesitoare pe care i-o face Japonia oricarui strain. In acelasi timp, a trece prin Japonia fara a le vedea ar fi ca si cum am renunta la capacitatea noastra de a reflecta.
Matei Visniec este scriitor roman stabilit la Paris
